Plecarea de la WTS o criză? Cred că depinde de timp. Familia şi „prietenii” mei şi-au redus treptat legăturile cu mine, unii fiind chiar neobişnuit de cruzi şi răutăcioşi. Am încercat să-i iert, dar cruzimea lor s-a repetat. Timp de peste treizeci de ani n-am văzut cuvintele WTS acoperite de fapte. Şi dacă zici ceva, devii asemenea băiatului din Hainele noi ale împăratului sau asemenea celorlalţi din această poveste.

Hainele noi ale împăratului

              de Hans Christian Anderson

    Cândva demult trăia un împărat înfumurat a cărui singură grijă în viaţă era să se îmbrace în haine elegante. Îşi schimba hainele aproape la fiecare ceas şi îi plăcea să se arate cu ele poporului.

    Vestea despre obiceiurile rafinate ale împăratului s-a răspândit în împărăţia lui şi chiar mai departe. Doi şarlatani care au auzit despre vanitatea împăratului s-au decis să profite de ea. Ei s-au înfăţişat la poarta palatului cu un plan bine ticluit în minte.

    „Noi suntem doi croitori foarte buni şi, după mulţi ani de cercetări, am inventat o metodă extraordinară de a ţese haine atât de uşoare şi de fine încât par invizibile. De fapt ele sunt invizibile pentru oricine este prea prost şi incompetent să le aprecieze calitatea”

    Şeful gărzilor a auzit povestea ciudată a şarlatanilor şi a trimis după postelnicul curţii. Postelnicul l-a înştiinţat pe primul ministru care a alergat la împărat şi i-a dezvăluit ştirea incredibilă. Curiozitatea a pus stăpânire pe împărat şi acesta s-a hotărât să-i vadă pe cei doi ticăloşi.

    „Înălţimea Voastră, pe lângă că sunt invizibile, aceste haine vor fi ţesute în culori şi modele create special pentru dumneavoastră”.  Împăratul le-a dat celor doi o pungă cu monezi de aur în schimbul promisiunii de a începe să lucreze imediat la ţesătură.

    „Doar să-mi spuneţi ce vă trebuie ca să începeţi şi noi vă vom da”. Cei doi au cerut un război de ţesut, mătase, fir de aur şi apoi au pretins că vor să înceapă lucrul. Împăratul s-a gândit că şi-a cheltuit banii cu folos: pe lângă că se va alege cu un costum nou extraordinar, va descoperii şi care dintre supuşi lui este ignorant şi incompetent. După câteva zile l-a chemat pe bătrânul şi înţeleptul său prim ministru, care era considerat de toţi drept un om cu judecată.

    „Du-te şi vezi cum merge lucrarea”, i-a zis împăratul,  „şi apoi vino ca să-mi dai de ştire”.

     Prim ministrul a fost bine primit de cei doi şarlatani.

    „Aproape am terminat, dar ne mai trebuie o cantitate de fir de aur. Iată, Excelenţă! Admiraţi culorile, simţiţi fineţea!” Bătrânul s-a aplecat peste război şi a încercat să vadă lucrătura care nu era acolo. A simţit că-l trece o sudoare rece pe frunte.

    „Nu pot să văd nimic”, s-a gândit el. „Iar dacă nu văd nimic înseamnă că sunt prost! Sau, şi mai rău, incompetent!” Dacă prim ministrul admitea că nu a văzut nimic urma să fie demis din funcţia lui.

    „Ce material uimitor”, a zis el atunci. „Îi voi spune negreşit împăratului”. Cei doi şarlatani şi-au frecat veseli mâinile. Aproape că au reuşit. Au mai cerut o cantitate de aţă pentru a termina lucrarea.

    În cele din urmă împăratul a primit anunţul că cei doi croitori au venit să-i ia măsurile pentru a-i coase noul costum.

    „Intraţi”, le-a poruncit împăratul. Plecându-se, cei doi şarlatani au pretins că ţin în mână un sul mare de ţesătură.

    „Iată, Înălţimea Voastră, rezultatul munci noastre”, au zis şarlatanii. „Am lucrat zi şi noapte dar până la urmă am terminat cel mai frumos material din lume pentru dumneavoastră. Priviţi-i culorile şi simţiţi cât de fin este”. Desigur, împăratul nu vedea nici o culoare şi nu putea simţii nici un material între degetele. A intrat în  panică şi a simţit că-i vine cu leşin. Din fericire însă tronul era chiar înapoia lui şi s-a aşezat. Însă când a înţeles că nici unul dintre cei prezenţi nu ştia că el nu vedea materialul, s-a simţit mai bine. Nimeni nu putea afla că era prost sau incompetent. Şi împăratul n-a ştiut că toţi ceilalţi din jur gândeau şi făceau la fel.

    Farsa a continuat după cum prevăzuseră cei doi ticăloşi. După ce au luat măsurile, cei doi au început să taie în aer cu foarfecele şi să coase cu acele lor hainele invizibile.

    „Înălţimea Voastră, va trebui să vă scoateţi hainele ca să le încercaţi pe acestea noi”. Cei doi ticăloşi au potrivit hainele noi pe el şi apoi i-au pus o oglindă să se vadă. Împăratul era stânjenit, dar fiindcă nici unul din cei prezenţi nu părea astfel, s-a simţit uşurat.

    „Da, este un costum minunat şi arată foarte bine pe mine”, a zis împăratul, încercând să pară degajat.

    „Aţi făcut o treabă bună”.

    „Maiestatea Voastră”, a zis prim ministrul, „avem o cerere la dumneavoastră. Poporul a aflat de această extraordinară ţesătură şi toţi sunt nerăbdători să vă vadă în noul costum”. Împăratul a avut ezitări să se arate dezbrăcat în faţa poporului, dar apoi şi-a abandonat temerile. Până la urmă nimeni n-ar şti acest lucru cu excepţia celor ignoranţi şi incompetenţi.

    „În ordine”, a zis el, „îi voi acorda poporului acest privilegiu”.A chemat caleaşca de lux şi alaiul festiv s-a format. Un grup de demnitari mergea chiar în fruntea procesiunii şi scruta cu precauţie feţele oamenilor din popor. Toţi se strânseseră în piaţa principală, împingându-se şi îmbulzindu-se ca să vadă mai bine. Un ropot de aplauze a marcat sosirea alaiului regal. Fiecare dorea să ştie cât de incompetent era vecinul sau vecina sa şi, pe măsură ce împăratul trecea, un murmur tot mai intens se ridica din mulţime. Fiecare zicea, tare destul ca să-l audă ceilalţi: „Uitaţi-vă la hainele noi ale împăratului. Ce frumoase sunt!”

    „Ce trenă impresionantă!”

    „Şi culorile! Culorile acestei ţesături superbe! N-am mai văzut aşa ceva de când sunt!” Toţi căutau să-şi acopere dezamăgirea de a nu fi capabili să vadă hainele şi, fiindcă nici unul nu era dispus să admită că este prost ori incompetent, s-au comportat după cum prevăzuseră cei doi şarlatani.

    Un copil însă, care nu avea nici o slujbă importantă şi putea vedea lucrurile doar aşa cum i le arătau ochii lui, s-a apropiat de caleaşcă.

    „Împăratul este în pielea goală”, a zis el.

    „Prostule!”, l-a mustrat tatăl său, alergând după el. „Nu spune aiureli!” L-a înşfăcat pe copilul lui şi l-a dus de acolo. Dar remarca băiatului, care fusese auzită de cei din apropiere, a fost repetată mereu şi mereu până ce fiecare a ajuns să strige:

    „Băiatul are dreptate! Împăratul este gol! Este adevărat!”

    Împăratul a înţeles că poporul avea dreptate, dar nu putea admite acest lucru. Şi-a spus că e mai bine să continue parada în iluzia că oricine nu-i va putea vedea hainele este ori prost, ori incompetent, şi a rămas  înţepenit în caleaşca lui, în timp ce lângă el un paj îi ţinea mantia imaginară.