Sectele – trăsături caracteristice

Sectele declară unilateral şi înainte

de vreme că au aprobarea lui Cristos

1. În toate sectele există o ruptură abruptă cu creştinătatea istorică, deoarece secta crede că întreaga biserică creştină a devenit apostată şi că Dumnezeu a dat conducătorilor sectei o nouă lumină privind adevărul salvator. În consecinţă ea s-a despărţit de biserică şi a devenit complet in-dependentă. Astfel, pentru secte, istoria bisericii este o chestiune simplă: De pe vremea lui Cristos nu s-a întâmplat cu adevărat nimic important în biserică până când fondatorul sectei a început organizarea a ceea ce este salutat acum ca singurul popor adevărat al lui Dumnezeu. Secta se bucură de separarea iniţiată şi este foarte mulţumită să rămână separată.

2. Sectele se remarcă prin tendinţa spre perfecţionism. Membrii unei secte se simt mult mai sfinţi faţă de cei din alte grupări religioase, mai ales faţă de membrii bisericilor istorice. Pentru sectă nu este importantă o sensibilitate faţă de păcat, materializată prin convingerea că nu suntem la înălţimea aşteptărilor în privinţa îndeplinirii a ceea ce vrea Dumnezeu de la noi (vameşul si fariseul). Membrii sectelor se laudă cu ceea ce fac. Ei pretind că ascultă de Dumnezeu şi îndeplinesc lucrări pe care alţii le neglijează. Ei cred că Dumnezeu foloseşte standardul lor în ce priveşte faptele şi se consideră singurii care-l satisfac. Celelalte biserici sunt ca urmare moarte spiritual, ipocrite şi creştine doar cu numele.

3. Putem constata că sectele au tendinţa de a supraaprecia lucrurile secundare. Mai exact, sectele tind să ia anumite adevăruri secundare şi să le dea o importanţă mai mare decât li se cuvine, în timp ce chestiuni de importanţă majoră sunt nesocotite. Rezultatul este că teologia sectei devine unilaterală şi deformată. De obicei aceste adevăruri sunt cele care au dus la naşterea sectei sau care menţin acum separarea. Membrii sectelor au versete speciale în Scriptură pe care numai ei le înţeleg corect şi pe care le consideră providenţiale în susţinerea teologiei lor.

4. O trăsătură distinctivă a sectelor este prezenţa unei surse ex­tra­bi­bli­ce de autoritate. Sectele afirmă că au o sursă de revelaţie dincolo de Scriptură, un fel de “Biblie în mâna stângă”. Ele acordă respect sau veneraţie unor învăţători sau grupuri de învăţători umani până la punctul că scrierile acestora devin îndrumarul principal de credinţă văzut ca infailibil. În ciuda supunerii invocate faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, dilema autorităţii este rezolvată întotdeauna în defavoarea Bibliei, care trebuie “corectată” sau “explicată” de autoritatea mai mare.

 5. Sectele se caracterizează şi prin negarea îndreptăţirii numai prin credinţă şi reducerea rolului lui Cristos. Bunătatea nemeritată nu mai este considerată darul gratuit al lui Dumnezeu dat unui păcătos nevrednic, ci o răsplată meritată de un credincios care respectă diferite condiţii şi cerinţe. Omul natural vrea să fie propriul său domn şi stăpân în privinţa salvării. El nu vrea să depindă de Dumnezeu aşa ca un copilaş care se aruncă cu credinţă în braţele tatălui său. În acest sens sectele reduc rolul lui Cristos. Deşi afirmă că el a murit şi i-a răscumpărat pe oameni, aceştia depind în privinţa salvării de intrarea în sectă, de loialitatea faţă de ierarhia acesteia şi de îndeplinirea unor lucrări specifice.

6. Sectele se absolutizează pe sine ca fiind comunitatea exclusivă a celor salvaţi. Prin contrast biserica este fie apostată, fie unealta diavolului. Membrii sectei sunt prezentaţi ca sfinţi, în timp ce păcatele celorlalţi sunt amplificate. Secta îl face proprietatea ei pe Dumnezeu şi susţine că acesta îi vede şi-i evaluează pe oameni exact aşa ca ea. Prin urmare Dumnezeu îi foloseşte numai pe membrii sectei ca instrumente pentru a-şi revela voia şi adevărul său. Ei au astfel o misiune specială. Secta se ridică pe sine la poziţia tranşantă a lui Isus, aplicându-şi cuvintele lui:

 “Oricine nu este cu mine, este împotriva mea”. Ea nu se mulţumeşte cu atitudinea pe care Isus a recomandat-o discipolilor: “Nu-l opriţi, pentru că cine nu este împotriva voastră, este pentru voi” (Luc 9:49, 50; 11:23).

 7. O trăsătură aparte a sectelor este rolul central al grupării în escatologie. Secta este convinsă că a fost chemată la existenţă de către Dumnezeu pentru a umple un loc lăsat gol de biserica infidelă la sfârşitul escatologic al istoriei. Naşterea sectei marchează punctul de intrare în zilele din urmă. Escatologia joacă un rol determinant în teologia sectei: ea devine arena pe care se va desăvârşi glorificarea sectei când duşmanii ei vor fi înfrânţi total. Deşi poate fi mică şi neînsemnată, atunci când vine ziua încheierii socotelilor, ea va primi de la Dumnezeu locul de onoare pe care îl merită. Secta este mesagera, cea care pregăteşte revenirea lui Cristos şi participanta alături de Dumnezeu în judecata finală. Pe evreii vinovaţi de mândrie spirituală cu privire la locul lor, Isus i-a avertizat: “Vă spun că vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor şedea la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov, în Regatul cerurilor, dar fiii Regatului vor fi aruncaţi... afară” (Mat. 8:11,12).

 ____________

Bibliografie:

Cum să identific o sectă la www.luminalumii.ro/domenii/info_identif_secta.html

Test (de detectare a cultelor) la www.rcrwebsite.com/test.htm