IDEI ÎNTEMNIŢATE

de W. P. Brown, MP

Un membru al Parlamentului britanic evidenţiază pericolele pe care le implică faptul de a deveni un sclav al instituţiilor sau organizaţiilor

    Sunt multe moduri în care oamenii pot fi clasificaţi – clasa de sus, de mijloc sau de jos; bogaţi, bine situaţi şi săraci; religioşi, sceptici şi teişti; conservatori, liberali, laburişti, catolici, protestanţi, patroni, oameni sim­pli şi aşa mai departe până la infinit. Dar, după părerea mea, singura categorisire care contează cu adevărat este aceea care îi împarte pe oameni în Slujitori ai Spiritului şi sclavi ai organizaţiei. Această clasificare care lasă fără termen de comparaţie toate celelalte clasificări, este de fapt cea fundamentală. Ideea, inspiraţia, îşi are originea în universul interior al spiritului. Dar exact aşa cum spiritul uman trebuie să fie încarnat într-un corp, tot aşa ideea trebuie să fie încarnată într-o organizaţie. Că organizaţia este politică, religioasă sau socială, nu este important pentru argumentarea de faţă. Esenţa este că ideea, încorporându-se pe sine într-o organizaţie, organizaţia începe apoi treptat să ucidă ideea care i-a dat naştere.

    Putem vedea acest proces derulându-se în multe domenii. Să luăm unul sau două pentru a ilustra. În domeniul religios un profet, un om inspirat, are o viziune a adevărului. El îşi exprimă viziunea cât poate de bine în cuvinte. Nu va spune tot ce a văzut. Pentru că orice exprimare a adevărului este în sine o limitare a lui. Dar el va exprima, aşa-zicând, sensul viziunii lui. Ceea ce spune el este doar parţial înţeles de cei care îl aud; iar când aceştia repetă ceea ce au înţeles că a intenţionat el să spună, va exista deja o îndepărtare considerabilă faţă de viziunea iniţială a profetului. Pe ceea ce au înţeles discipolii din mesajul profetului va fi construită o organizaţie, o biserică. Mesajul înţeles pe jumătate se va cristaliza într-un crez. Încă de la început preocuparea principală a bisericii va fi să se menţină pe sine ca o organizaţie. În acest scop, orice îndepărtare de la crez va trebui combătută şi, dacă este necesar, reprimată ca erezie. În câteva decenii sau în câteva sute de ani ceea ce a fost conceput ca un mijloc de propagare a unui adevăr nou şi superior a devenit o închisoare pentru sufletele oamenilor. Iar oamenii se omoară unii pe alţii pentru dragostea lui Dumnezeu. Lucrul a devenit reversul lui.

    În domeniul politicii, visul fără temei al ordinii sociale care va fi bazată pe dreptate, un sistem în care omul nu-şi va exploata semenul, în care fiecare va contribui după capacitate şi va primi după nevoie. Pe această concepţie se construieşte un partid politic. Acesta se luptă de-a lungul anilor cu ordinea de lucruri existentă. Ca şi cu biserica, nu durează mult până ce prima grijă a partidului devine să se menţină în existenţă pe el însuşi. Şi în acest caz, orice îndepărtare de la crezul politic trebuie reprimată. “Linia de partid” trebuie păstrată şi deosebirile de păreri ţinute sub control. În cursul timpului, partidul câştigă putere. Acum nu mai este condus de idealişti visători, ci de indivizi foarte duri care încep să-şi folosească puterea proaspăt dobândită pentru a instaura un despotism mai aspru decât acela pe care l-au răsturnat şi apoi cârpesc de el toate neajunsurile pe care le-au descoperit în cel vechi. Ceea ce rezultă nu este libertate şi egalitate socială, ci un control mult mai extins şi mai totalitar, aplicat să menţină la putere noua clasă privilegiată care, din cauza experienţei anterioare a membrilor ei, este şi mai nemiloasă decât cea veche.

    Ilustraţii similare s-ar putea aduce din toate domeniile vieţii. Dar acestea două vor fi suficiente să demonstreze adevărul care mă interesează pe mine aici. Acela că o dată ce ideea a dat naştere organizaţiei, organizaţia dezvoltă un interes propriu care nu mai are legătură şi chiar devine ostil ideii de la care a pornit. Ei bine, ceea ce permite să aibă loc acest proces de diversiune, aşa încât organizaţia ajunge să reprezinte opusul ideii care a inspirat-o la început, este tendinţa din oameni de a deveni Prizonieri ai Organizaţiei, în loc să fie Slujitori ai Spiritului. În această tendinţă se ascund un număr de elemente. Un sens este că nu poţi fi într-o organizaţie fără să devii prizonierul ei. Organizaţia are propriile ei necesităţi, în interesul cărora ideea iniţială trebuie cumva calificată. De îndată ce ideea trece de la forma nemanifestată şi se încorporează în realitate, începe să fie invadată de ceea ce poetul numea “lenta pătare a lumii”. În aceasta nu e nevoie de infidelitate conştientă din partea conducătorilor. Mai bine o idee măreaţă să fie manifestată chiar parţial, vor putea argumenta ei, decât să rămână doar o idee în vânt. Mai bine cioara din mână decât pasărea de pe gard.

    Apoi, cu cât domeniul în care este implementată ideea este mai vast, cu cât cercul de oameni cărora le este transmisă prin organizaţie este mai mare, cu atât mai mult trebuie “domolită“ din motive de propagandă. O idee care dă naştere unui partid ce vrea să instaureze societatea cooperatistă, va trebui tradusă în propuneri practice cum ar fi ziua de lucru de opt ore, săptămâna de cinci zile, şi câte altele, dacă se vrea găsirea unui sprijin larg de masă. Şi astfel organizaţia devine mai puţin mijlocul de propagare a ideii, cât canalul prin care trebuie servite interesele particulare. Slujirea unor asemenea interese specifice atrage sprijinul altor corpuri organizate interesate mai mult de obiectivele limitate pe care le-a adoptat acum organizaţia decât de ideea cea mare în sine. Iar presiunea acestor organizaţii mai mici este resimţită de organizaţie cu rezultatul că ideea tinde să se estompeze în favoarea obiectivelor mai puţin ambiţioase. În lumea asta Diavolul umblă, şi uneori este necesar să se ţină o lumânare pentru a nu da de el.

    Un alt element este acesta: Profeţii întotdeauna pot avea neşansa să fie îndepărtaţi de pe scenă cu forţa. Această eventualitate este mai mare dacă coboară din munţi în piaţa publică şi chiar şi mai mare dacă vin neînarmaţi. Profeţii ar trebui să meargă neînarmaţi în piaţă numai dacă cred că lucrarea lor e încheiată şi sunt pregătiţi să fie îndepărtaţi de acolo. Unii profeţi trec la arme. Chiar dacă profetul original nu, discipolii lui ar putea să o facă. Diavolul trebuie combătut cu armele Diavolului. Aceasta este o abordare solidă în argumente, dar dezastroasă în fapte. Căci înseamnă că slujitorii lui Dumnezeu, discipolii ideii, ajung să coboare la nivelul Diavolului. Pe măsură ce organizaţia creşte, se deteriorează. Liderii ei nu mai sunt oamenii care au fost.

    Printre membrii de rând multe lucruri sunt cele ce concură să-i ţină în organizaţie, chiar dacă devin conştienţi cu preocupare că există o alunecare, chiar o ruptură care se cască între organizaţie şi idee. Mai întâi este forţa inerţiei. Este mai uşor să nu te retragi decât să te retragi. Delăsarea este mai facilă decât decizia. Apoi este factorul sentimental. Toţi tindem să proiectăm asupra organizaţiei în care suntem membri virtuţile care ne-am dori să le aibă şi devenim orbi la defectele ei. Şi, în cele din urmă, oamenii sunt creaturi de grup şi le displace să ajungă după mulţi ani în afara cercului de camarazi. Treptat organizaţia se schimbă. Pe măsură ce se modifică, atrage elemente noi care aprobă schimbările. Nu din cauza planificării conştiente, care vine mult mai târziu când ideea a fost abandonată, ci din cauză că organizaţia dezvoltă propria ei logică, propria ei raţiune de a fi, şi fiindcă oamenii tind să devină Prizonieri ai Organizaţiei, organizaţia poate sfârşi devenind exact opusul ideii care a adus-o în existenţă. Care este morala ce se desprinde din toate acestea?

    O concluzie,  nu complet hazlie, poate fi că prima regulă pentru o organizaţie ar trebui să fie o prevedere care să stipuleze dizolvarea acesteia într-un interval de timp limitat. “Această organizaţie va fi dizolvată nu mai târziu de . . .” Dar morala mai profundă este că, chiar dacă suntem membri ai unei organizaţii, atitudinea noastră faţă de ea ar trebui să fie de parţială detaşare. Trebuie să fim deasupra ei chiar dacă suntem membri ai ei. Ar trebui să aderăm conştienţi că nu avem acolo un loc de domiciliu. Ar trebui să fim chiriaşi cu săptămâna, nu locatari pe termen lung. N-ar trebui să acceptăm angajamente care ne-ar putea împiedica să o părăsim dacă împrejurările fac necesar acest lucru. Ar trebui să socotim că suntem în rebeliune aproape continuă în interiorul ei. Mai presus de toate, ar trebui să considerăm orice loialitate a noastră drept experimentală şi provizorie. Întreaga concepţie “partidul meu, bun sau rău”, “sindicatul meu, bun sau rău”, “biserica mea, bună sau rea” ar trebui să fie complet străină de gândirea noastră. Trebuie să fim Slujitori ai Spiritului, nu Prizonieri ai Organizaţiei. Trebuie să rămânem în contact cu sursele vieţii, nu să ne pierdem în mijloacele ei de expresie efemere. Şi oricând cererile Spiritului, imperativele categorice ale sufletului, întră în conflict cu cererile organizaţiei, secretul stă în una din afirmaţiile legendare ale lui Isus, purtând toate peceţile autenticităţii:

Lumea aceasta este un pod. Vom trece peste el, dar nu vom construi case pe el. Hamace. Da! Corturi. Probabil! Case. Nu!