Uniţi într-un spirit!

Câteva versete care susţin modul în care ar trebui să umblăm în Cristos!

UN GÂND

1 Cor. 1:10 Vă îndemn, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Isus Cristos, să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire, să nu aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi deplin uniţi într-un gând şi o simţire.

Filip. 2:2 Faceţi-mi bucuria deplină şi aveţi o simţire, o dragoste, un suflet şi un gând.

BINE ALCĂTUIT

Efes. 4:16 Din El, tot corpul, bine alcătuit şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi face creşterea potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei şi se zideşte în dragoste.

Cum putem şti cine este creştin şi cine nu este?

    ,,Dacă nu are cineva Duhul lui Cristos nu este al lui” (Rom. 8:9) Potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, oricine în a cărui inimă locuieşte Cristos prin spiritul său, este un creştin adevărat. Creştinii pot să difere unii de alţii în mii de privinţe, dar în această chestiune fundamentală nu este nici o diferenţă între ei; toţi au spiritul lui Cristos şi acesta locuieşte în ei. Dacă vrem să ştim cine aparţine Domnului, trebuie doar să descoperim dacă respectivul are spiritul lui Cristos sau nu. Oricine are spiritul lui Cristos se află în interiorul cercului Bisericii, şi oricine nu are spiritul lui Cristos este în afara cercului Bisericii. În Biserica universală este aşa, în biserica locală este tot aşa, „pe voi înşivă cercetaţi-vă dacă sunteţi în credinţă; puneţi-vă la încercare pe voi înşivă. Nu recunoaşteţi voi înşivă că Isus Cristos este în voi? Afară numai dacă sunteţi dezaprobaţi” (2 Cor. 13:5).

    Există o linie de demarcaţie subiectivă între Biserică şi lume; toţi cei care sunt în interiorul acelei linii sunt salvaţi, toţi cei care sunt în afara ei sunt pierduţi. Această linie de demarcaţie este dată de spiritul lui Cristos care locuieşte în interior. Biserica lui Dumnezeu include un număr mare de credincioşi, care trăiesc în timpuri diferite şi sunt împrăştiaţi în locuri diferite pe tot pământul. Cum se face că toţi sunt uniţi într-o Biserică universală, cu aşa deosebiri de vârstă, educaţie, poziţie socială, mediu de cultură, puncte de vedere şi temperamente, etc.? Cum pot toţi aceşti oameni să devină o singură Biserică? Unitatea creştină nu este un produs omenesc, originea ei este pur divină. Această puternică şi misterioasă unitate este plantată în inimile tuturor credincioşilor în momentul în care îl primesc pe Domnul. Este „unitatea spiritului” (Efes. 4:3). Spiritul care locuieşte în inima fiecărui credincios, este un singur spirit, prin urmare el îi face pe toţi cei în care locuieşte să fie una, după cum el însuşi este unul. Creştinii pot să difere unul de altul în nenumărate feluri, însă creştinii din toate veacurile au avut şi au această asemănare fundamentală: spiritul lui Dumnezeu locuieşte în fiecare dintre ei. Acesta este secretul unităţii tuturor credincioşilor şi al separării lor de lume. Această unitate inerentă îi face pe toţi credincioşii să fie una, şi această unitate inerentă este garanţia imposibilităţii separării între credincioşi, cu excepţia motivelor geografice. Cei care nu o au sunt în afară, cei care o au sunt fraţii noştri. Dacă tu ai spiritul lui Cristos şi eu am spiritul lui Cristos, atunci amândoi aparţinem la aceeaşi Biserică. Nu e nici o nevoie să fim uniţi, căci noi suntem uniţi prin spiritul care locuieşte în amândoi şi care este unul.

    Pavel i-a îndemnat pe toţi credincioşii „să păstreze unitatea spiritului” (Efes. 4:3); el nu ne-a sfătuit să obţinem unitatea, ci numai să o păstrăm. Noi o avem deja, pentru că evident nu putem păstra ce nu avem. Dumnezeu nu ne-a spus să devenim una cu ceilalţi credincioşi; noi suntem deja una. Deci nu avem nevoie să creăm unitatea; avem nevoie doar să o păstrăm.

    Nu putem face această unitate, deoarece suntem una în Cristos prin spirit, şi nici nu o putem distruge deoarece ea este un fapt etern în Cristos; dar putem distruge efectele ei, aşa încât expresia ei în biserică să se piardă. Din nefericire nu doar că n-am reuşit să prezervăm această unitate preţioasă, dar în realitate i-am distrus în aşa măsură roadele, încât au rămas puţine urme exterioare ale unităţii între copiii lui Dumnezeu. Cum vom determina cine sunt fraţii şi asociaţii noştri în Biserica lui Dumnezeu? Nu informându-ne dacă ei au aceleaşi vederi doctrinare ca şi noi sau dacă au avut aceleaşi experienţe spirituale; şi nici observând dacă obiceiurile, modul de viaţă, interesele şi preferinţele potrivesc cu ale noastre.  Ne interesează doar să ştim dacă spiritul lui Dumnezeu locuieşte în ei sau nu. Nu putem insista pe unitatea opiniilor, a experienţei sau pe vreo altă unitate, cu excepţia unităţii spiritului. Această unitate poate exista şi trebuie să existe întotdeauna între copiii lui Dumnezeu. Toţi cei care au această unitate sunt în Biserică.

    Cum putem şti dacă cineva are sau nu această unitate a spiritului? În versetul ce urmează sfatului de a păstra unitatea spiritului, Pavel explică ce au în comun cei ce posedă această unitate. Nu ne putem aştepta ca credincioşii să fie la fel în toate lucrurile, dar există şapte lucruri pe care toţi credincioşii adevăraţi le au în comun, iar prin existenţa sau absenţa acestora putem şti dacă o persoană are sau nu unitatea spiritului. Multe alte lucruri sunt importante, dar aceste şapte lucruri sunt vitale! Ele sunt indispensabile comuniunii spirituale şi în acelaşi timp sunt cerinţele minime şi maxime care se solicită unei persoane care mărturiseşte că este împreună credincios cu noi.

    ,,Este un singur corp, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez. Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este peste  toţi, prin toţi şi în noi toţi.” (Efes. 4:4-6). O persoană se constituie într-un membru al bisericii în baza faptului că posedă unitatea spiritului, iar aceasta va avea ca rezultat unitatea sa cu toţi credincioşii în cele şapte puncte de mai sus. Ele sunt cele şapte elemente din cadrul unităţii spiritului, care este moştenirea comună a tuturor copiilor lui Dumnezeu. În trasarea liniei de demarcaţie dintre cei ce aparţin Bisericii şi cei ce nu aparţin, nu trebuie să cerem nimic dincolo de aceste şapte  ca să nu excludem pe cineva care aparţine de familia lui Dumnezeu; şi nu îndrăznim să cerem nimic mai puţin ca să nu includem pe cineva care nu aparţine familiei divine. Toţi cei la care se găsesc aceşti şapte factori aparţin Bisericii; toţi cei la care lipseşte oricare dintre aceştia, nu aparţine Bisericii.

 (1) Un singur corp. Problema unităţii începe cu problema apartenenţei la Corpul lui Cristos. Sfera comuniunii noastre este sfera Corpului. Cei care sunt în afara acestei sfere nu au nici o relaţie spirituală cu noi, dar cei ce sunt în interiorul acestei sfere sunt în comuniune cu noi. Nu putem face nici o alegere a comuniunii în corp, acceptând unele mădulare şi respingând altele. Toţi suntem parte a Corpului şi nimic nu ne poate separa de el sau unul de altul. Oricine l-a primit pe Cristos aparţine Corpului şi noi şi el suntem una.

(2) Un singur spirit. Dacă cineva caută comuniunea cu noi indiferent cum ar putea să difere de noi în experienţă sau punct de vedere, presupunând că are acelaşi spirit ca şi noi, el are dreptul să fie primit ca şi frate. Dacă a primit spiritul lui Cristos şi noi am primit spiritul lui Cristos, atunci suntem una în Domnul şi nimic nu trebuie să ne despartă.

      (3) O singură speranţă. Această speranţă, care este comună tuturor copiilor lui Dumnezeu, nu este o speranţă generală, ci speranţa chemării noastre, adică speranţa chemării noastre ca şi creştini. Care este speranţa noastră ca şi creştini? Noi sperăm să fim cu Domnul pentru totdeauna în slavă. Nu există nici măcar un singur suflet care să fie cu adevărat al Domnului în a cărui inimă să nu existe această speranţă, căci a-l avea pe Cristos în noi înseamnă a avea în noi „nădejdea slavei” (Col. 1:27). Dacă cineva pretinde că este al Domnului, dar nu are speranţa cerului sau a gloriei, face o mărturisire goală. Toţi cei care împărtăşesc această singură nădejde sunt una, şi deoarece avem speranţa de a fi împreună în slavă pentru toată veşnicia, cum putem să fim dezbinaţi în în vremea de acum? Dacă urmează să împărtăşim acelaşi viitor, nu vom împărtăşi cu bucurie acelaşi prezent?

(4) Un singur Domn. Există doar un Domn, Domnul Isus, şi toţi cei care recunosc că Dumnezeu l-a făcut pe Isus din Nazaret atât Domn cât şi Cristos sunt una în el. Dacă cineva îl mărturiseşte pe Isus ca Domn, atunci Domnul lui e Domnul nostru şi, întrucât îi slujim aceluiaşi Domn, nimic nu ne poate separa.

(5) O singură credinţă. Credinţa despre care se vorbeşte aici este Credinţa – nu credinţele noastre cu privire la interpretarea Scripturii, ci credinţa prin care am fost salvaţi şi care este posesiunea comună a tuturor credincioşilor, adică credinţa că Isus este Fiul lui Dumnezeu (care a murit pentru salvarea păcătoşilor şi care trăieşte din nou pentru a da viaţă morţilor). Oricine nu are această credinţă vitală nu aparţine Domnului, dar toţi cei care o posedă sunt ai Domnului. Copiii lui Dumnezeu pot urma multe linii diferite de interpretare scripturală, dar în ce priveşte această credinţă fundamentală în Isus ei sunt una. Cei care nu au această credinţă n-au parte în familia lui Dumnezeu, dar toţi cei care o posedă sunt recunoscuţi ca fraţii noştri în Domnul.

(6) Un singur botez. Este prin scufundare sau prin stropire? Este singular sau triunic? Există variate moduri de botez acceptate de către copii lui Dumnezeu, aşa că dacă facem din forma de botez o linie de demarcaţie între cei ce aparţin bisericii lui Cristos şi cei ce nu aparţin, îi vom exclude pe mulţi credincioşi adevăraţi din asocierea noastră. Există copii ai lui Dumnezeu care cred chiar că botezul fizic nu este necesar, dar întrucât sunt copii ai lui Dumnezeu, nu îndrăznim pe această bază să-i excludem de la comuniunea noastră. Care este atunci semnificaţia acelui singur botez menţionat în acest pasaj? Pavel aruncă lumină asupra acestui subiect în prima sa epistolă către Corinteni. ,,Cristos a fost împărţit? Pavel a fost răstignit pentru voi? Sau în numele lui Pavel aţi fost voi botezaţi?” (1Cor. 1:13). Accentul nu este pe modalitatea botezului, ci pe numele în care suntem botezaţi. Prima problemă nu este dacă eşti stropit sau scufundat, imersat o dată sau de trei ori, botezaţi literal sau spiritual; punctul important este: în al cui nume ai fost tu botezat? Dacă eşti botezat în numele Domnului, aceasta este calificarea ta pentru calitatea de membru al bisericii. Dacă cineva este botezat în numele Domnului, eu îl primesc ca şi frate al meu, indiferent de modalitatea botezului său. În aceasta nu vrem să spunem că nu are nici o importanţă dacă suntem stropiţi sau scufundaţi, sau dacă botezul nostru e spiritual sau literal. Cuvântul lui Dumnezeu învaţă că botezul este literal, şi este prin scufundare, dar punctul important aici este că nu modalitatea botezului e baza comuniunii noastre, ci numele în care suntem botezaţi. Toţi cei care sunt botezaţi în numele Domnului sunt una în el.

(7) Un singur Dumnezeu. Credem noi în acelaşi Dumnezeu personal, supranatural, ca Tată al nostru? Dacă da, atunci aparţinem aceleiaşi familii, şi nu există nici un motiv justificat pentru a fi dezbinaţi.

    Cele şapte puncte de mai sus sunt cei şapte factori ai unităţii divine care este posesiunea tuturor membrilor familiei lui Dumnezeu şi ei constituie singura piatră de încercare a mărturisirii creştine. Ei sunt posesiunea oricărui creştin adevărat, indiferent cărui loc sau cărei perioade istorice îi aparţine. Asemenea unei coarde împletite în şapte, unitatea spiritului îi leagă pe toţi creştinii pretutindeni în lume; şi oricât de diferite le-ar fi caracterele şi circumstanţele, dacă au aceste şapte expresii ale unităţii interioare, nimic, absolut nimic, nu-i poate separa. Dacă impunem vreo condiţie a comuniunii în afara acestor şapte – care nu sunt decât rezultatul unei vieţi spirituale – ne facem vinovaţi de sectarism, căci facem o diviziune între cei care sunt în mod evident copii ai lui Dumnezeu. Dacă aplicăm vreun alt test de verificare în afara acestor şapte, cum ar fi botezul prin scufundare sau anumite interpretări ale profeţiei, o linie specială a învăţăturii despre sfinţenie sau o experienţă spirituală, atunci impunem alte condiţii decât cele stipulate în Cuvântul lui Dumnezeu.

    Toţi cei ce au aceste şapte puncte în comun cu noi sunt fraţii noştri, oricare ar fi experienţa lor spirituală, vederile doctrinale sau aşa-numitele relaţii cu biserica. Unitatea noastră nu se bazează pe aprecierea personală a adevărului că suntem una, nici pe ieşirea noastră din tot ce ar contrazice faptul că suntem una, ci pe faptul concret că suntem una, devenit realitate în experienţa noastră prin spiritul lui Cristos care locuieşte în noi.

Am văzut punctele pozitive care ne unesc, acum să trecem în revistă punctele negative care n-ar trebui să ne despartă!

(1) Liderii spirituali.  „Vreau să spun că fiecare din voi zice: ‘Eu sunt al lui Pavel!’ ‚Şi eu al lui Apolo!’ ‚Şi eu al lui Chifa!’ ‚Şi eu al lui Cristos!’” (1Cor. 1:12).  Aici Pavel dă pe faţă carnalitatea credincioşilor corinteni în încercarea lor de a împărţi biserica lui Dumnezeu din Corint care, prin ordinea divină de lucruri, era indivizibilă, fiind deja cea mai mică unitate scripturală pe care putea fi întemeiată o biserică. Ei căutau să împartă biserica pe criteriul câtorva lideri care fuseseră folosiţi într-un mod special de Dumnezeu în mijlocul lor. Chifa era un slujitor zelos al evangheliei, Pavel era un om care suferise mult pentru Domnul, iar Apolo era unul pe care Dumnezeu îl folosise negreşit în serviciul lui, însă deşi toţi trei fuseseră evident folosiţi în Corint, Dumnezeu nu putea permite niciodată bisericii de acolo să-i facă un temei de dezbinare. El a dispus ca Biserica lui să fie divizată pe baza localităţilor, nu a persoanelor. Era corect din partea credincioşilor să arate consideraţie faţă de acei conducători pe care Dumnezeu îi folosise în mijlocul lor, dar ar fi fost greşit să împartă bisericile după conducătorii respectivi prin care li se dăduse ajutor.

Pavel, Chifa şi Apolo erau slujitori sinceri ai lui Dumnezeu care nu au permis nici unui spirit partinic să-i despartă; cei responsabili de separare erau continuatorii lor. Cultul eroilor este o tendinţă a naturii umane căreia îi place să arate preferinţă pentru cei ce îi satisfac gusturile. Deoarece atât de mulţi dintre copii lui Dumnezeu cunosc aşa de puţin sau nimic despre puterea crucii în relaţia cu carnea, această tendinţă de a venera oameni s-a exprimat deseori în Biserica lui Dumnezeu, şi multă distrugere a fost adusă ca urmare. Este conform voii lui Dumnezeu să învăţăm de la oamenii spirituali şi să tragem foloase de pe urma conducerii lor, dar este totodată împotriva voinţei lui să divizăm biserica după oamenii pe care îi admirăm. Singura baza biblică pentru formarea unei biserici este diferenţa de localitate, nu diferenţa de lideri.

(2) Instrumentele salvării. Conducătorii spirituali nu sunt un motiv adecvat pentru divizarea Bisericii şi nici uneltele folosite de Dumnezeu pentru salvarea noastră. Unii credincioşi din Corint se declarau a fi „ai lui Chifa”, alţii „ai lui Pavel” şi alţii „ai lui Apolo”. Ei îşi datorau începutul călătoriei spirituale acestor oameni şi astfel credeau că aparţin lor. Este atât natural cât şi obişnuit pentru o persoană sau o societate misionară prin care au fost salvaţi oamenii să-i considere pe cei salvaţi ca aparţinând lor. Este obişnuit, dar în acelaşi timp contrar voii lui Dumnezeu. Ce păcat că atât de mulţi slujitori ai lui Dumnezeu nu au înţeles că ei sunt slujitori ai bisericii locale, nu stăpâni ai unei „biserici” particulare. Bisericile se împart pe criteriu geografic, nu pe seama instrumentelor salvării noastre.

 (3) Nesectarismul. Unii creştinii cred că ei ştiu mai mult decât să spună: „Eu sunt al lui Pavel!”, „Şi eu al lui Apolo!” sau „Şi eu al lui Chifa!” Ei  spun: „Eu sunt al lui Cristos”. Astfel de creştini îi dispreţuiesc pe alţii ca fiind sectari sau sectanţi şi pe acest considerent iniţiază o altă comunitate. Atitudinea lor este: „Tu eşti sectar, eu sunt nesectar”, „Voi veneraţi eroi, noi ne închinăm doar Domnului”, Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu-i condamnă numai pe aceia care spun: „Eu sunt al lui Pavel!”, „Şi eu al lui Apolo!”, „Şi eu, al lui Chifa!” El îi denunţă la fel de hotărât şi clar şi pe cei care spun: „Eu sunt al lui Cristos”. Nu este greşit când cineva se consideră pe sine că aparţine numai lui Cristos, e ceva just şi chiar esenţial. Nici nu e greşit să se respingă orice schismă între copiii lui Dumnezeu, este chiar lăudabil. Dumnezeu nu condamnă această categorie de creştini pentru nici unul dintre aceste două lucruri. El îi condamnă tocmai pentru păcatul pe care ei îl văd în alţii, sectarismul lor. Ca un protest împotriva dezbinării între copiii lui Dumnezeu, mulţi credincioşi încearcă să-i despartă pe cei ce nu se dezbină de cei care o fac şi nu-şi dau seama că ei înşişi sunt dezbinători. Criteriul lor de împărţire poate fi mai plauzibil decât al altora care se dezbină din cauza diferenţelor doctrinare sau a preferinţei pentru anumiţi lideri, dar rămâne realitatea că ei dezbină pe copii lui Dumnezeu. Chiar în timp ce resping schisma la alţii, ei înşişi sunt schismatici.

    Când tu spui „Eu sunt al lui Cristos” vrei să spui că alţii nu sunt? Este perfect legitim pentru tine să spui  „Eu sunt al lui Cristos” dacă remarca ta evidenţiază doar cui îi aparţii, însă dacă ea înseamnă „Eu nu sunt sectar” , „Eu sunt pe o poziţie cu totul diferită de voi, sectarii”, atunci cuvintele tale fac o diferenţă între tine şi alţi creştini. Însăşi ideea de a face deosebiri între copiii lui Dumnezeu îşi are originea în natura carnală a omului şi este sectară. Dacă îi privim pe alţi creştini ca fiind sectari şi ne considerăm pe noi a fi nesectari, facem imediat diferenţe în poporul lui Dumnezeu şi manifestăm astfel un spirit de dezbinare prin chiar acţiunea de condamnare a dezbinării. Indiferent prin ce mijloace facem deosebiri între membrii familiei lui Dumnezeu – chiar şi sub pretextul lui Cristos însuşi – suntem vinovaţi de schismă în Corp.

Cum este bine atunci?

    Orice exclusivism este greşit. Orice inclusivism (al copiilor adevăraţi ai lui Dumnezeu) este corect. Denominaţiile nu sunt scripturale şi ar fi indicat să nu avem nici o parte în ele, însă dacă adoptăm o atitudine critică şi raţionăm: „Ei aparţin unei denominaţii; eu nu aparţin. Ei aparţin sectelor; eu îi aparţin numai lui Cristos”, - o astfel de diferenţiere este hotărât sectară.

    Da, slavă lui Dumnezeu că eu sunt al lui Cristos, dar comuniunea mea nu este doar cu cei care spun „Eu sunt al lui Cristos”. De importanţă vitală nu este mărturisirea, ci faptul. Deşi aceşti alţi credincioşi spun că ei sunt ai lui Pavel, ai lui Chifa sau ai lui Apolo, de fapt ei sunt ai lui Cristos. Nu iau în seamă prea mult ce spun ei, dar iau în serios foarte mult ce sunt ei. Nu mă interesează dacă aparţin unei denominaţii sau nu, dacă aparţin unei secte sau nu; mă interesează doar dacă „sunt ai lui Cristos”. Dacă sunt ai lui Cristos, atunci sunt fraţii mei.

    Nu trec cu vederea sectarismul şi nu cred că ar trebui să aparţinem la vreo sectă, dar nu este treaba noastră să-i punem pe oameni să le părăsească. De fapt dacă facem ţinta noastră principală să îi conducem pe oameni la o cunoaştere reală a Domnului şi a puterii crucii lui, atunci ei se vor lăsa cu bucurie în seama lui şi vor învăţa să umble în spirit, respingând lucrurile cărnii. Vom găsi că nu trebuie să accentuăm chestiunea denominaţiilor, pentru că spiritul însuşi îi va lumina. Dacă un credincios nu a învăţat calea crucii şi umblarea prin spirit, ce câştig este dacă el iese dintr-o sectă?

  (4) Diferenţele doctrinare. Cuvântul grecesc redat prin „erezii” în Galateni 5:20 nu transmite neapărat ideea de eroare, ci mai degrabă de dezbinare pe baza doctrinei. Interlinear New Testament îl traduce cu „secte”, în timp ce Darby îl redă în versiunea lui New Translation cu şcoli sau curente de opinie. Ideea principală aici nu este diferenţierea între adevăr şi eroare, ci dezbinarea bazată pe doctrină. Învăţătura mea poate fi justă sau greşită, însă dacă fac din ea o cauză de dezbinare, atunci mă fac vinovat de „erezia” sau sectarismul despre care se vorbeşte aici. Dumnezeu interzice orice dezbinare pe considerente doctrinare. Unii cred că răpirea va fi înainte de necazul cel mare, alţii cred că va fi după necaz. Unii cred că toţi sfinţii vor intra în regat, alţii cred că numai o parte din ei. Unii cred că botezul este prin scufundare, alţii că este prin stropire. Unii cred că botezul în spiritul sfânt trebuie să fie însoţit în mod necesar de manifestări supranaturale, în timp ce alţii nu cred acest lucru. Nici una din aceste vederi doctrinale nu constituie o bază scripturală pentru separarea copiilor lui Dumnezeu. Deşi unii ar putea să aibă dreptate şi alţii să greşească, Dumnezeu nu aprobă vreo divizare pe baza diferenţelor legate de aceste puncte de credinţă. (Nu avem de-a face aici desigur cu fundamentele credinţei, doctrinele esenţiale despre Persoanele divine, credinţa în Cristos, Ispăşirea, etc, ci cu chestiuni de ordin secundar). Dacă un grup de credincioşi se separă de o biserică locală din zel pentru o anumită învăţătură conformă cu Cuvântul lui Dumnezeu, noua „biserică” pe care ei o formează poate avea mai multă învăţătură scripturală, dar nu va fi niciodată o biserică scripturală. A aduce eroarea într-o biserică este carnal, dar şi a diviza o biserică pe baza erorii este ceva carnal. Carnalitatea este cea care distruge atât de frecvent unitatea bisericii în orice loc.

    Romani 14 ne arată cum să tratăm cu cei a căror vederi diferă de ale noastre. Ce am face dacă în biserica noastră unii ar fi vegetarieni sau ar ţine sabatul? De ce ar trebui să considerăm aproape intolerabil că în aceeaşi biserică unii credincioşi ţin Ziua Domnului şi alţii Sabatul, că unii mănâncă carne fără reţineri, în timp ce alţii sunt strict vegetarieni? Chiar cu o asemenea situaţie se confrunta Pavel. Să observăm concluziile lui: „Primiţi pe cel slab în credinţă, fără să-i judecaţi părerile îndoielnice (1).  Cine eşti tu, care judeci pe sluga altuia? Dacă stă în picioare sau cade este treaba stăpânului său; şi va sta în picioare, căci Domnul are putere să-l facă să stea (4). Să nu ne mai judecăm, deci, unii pe alţii. Ci mai bine judecaţi să nu faceţi nimic, care să fie pentru fratele vostru o piatră de poticnire sau un prilej de păcătuire.” (13).

    Unde este toleranţa creştină? Unde este largheţea inimii? Din păcate, mulţi copii ai lui Dumnezeu sunt atât de plini de râvnă pentru doctrinele lor mărunte, încât îi etichetează imediat ca eretici şi îi tratează ca atare pe toţi aceia a căror interpretare a Scripturii diferă de a lor. Dumnezeu ar dori ca noi să umblăm în dragoste faţă de toţi aceia a căror vederi sunt contrare celor pe care le îndrăgim noi (v 15).

    Aceasta nu însemnă că fiecare membru al unei biserici poate susţine ce vederi îi place, ci înseamnă că soluţia la problema diferenţelor doctrinare nu stă în formarea de partide separate conform vederilor diferite susţinute, ci în umblarea în dragoste faţă de aceia a căror concepţii diferă de ale noastre. Prin răbdare în învăţare am putea în timp să fim capabili să-i ajutăm pe toţi să ajungă la „unitatea credinţei” (Efes. 4:13). Pe măsură ce îl aşteptăm cu răbdare pe Domnul, el le-ar putea da har altora să-şi schimbe vederile sau ne-ar putea da har nouă să vedem că nu suntem aşa de buni învăţători pe cât credeam că suntem. Nimic nu testează mai bine spiritualitatea unui învăţător decât opoziţia la învăţătura sa. „Faceţi-mi bucuria deplină şi aveţi o simţire, un suflet şi un gând! Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă, ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuşi. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci la foloasele altora” (Filip. 2:2-4).

  (5) Diferenţele rasiale. „Căci printr-un singur Duh, noi toţi am fost botezaţi într-un singur corp, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh” (1 Cor. 12:13). Iudeii au avut întotdeauna cea mai puternică prejudecată rasială dintre toate popoarele. Ei priveau pe celelalte naţiuni ca necurate şi le era oprit chiar şi să mănânce cu oamenii dintre ele; însă Pavel a arătat foarte clar, scriind corintenilor, că în Biserică atât iudeii cât şi grecii sunt una. Toate deosebirile în Adam au fost eliminate în Cristos. O „biserică” rasială nu are nici o recunoaştere în Cuvântul lui Dumnezeu. Apartenenţa la Biserică este determinată de locul de domiciliu, nu de rasă. Astăzi în marile oraşe cosmopolite ale lumii există biserici pentru albi, biserici pentru negri, biserici pentru europeni şi biserici pentru asiatici. Acestea îşi au originea în nereuşita de a înţelege că criteriul de delimitare al unei biserici este oraşul. Dumnezeu nu permite nici o divizare pe temeiul diferenţei de culoare, a obiceiurilor sau a modului de viaţă diferit. Indiferent cărei rase îi aparţin, dacă ei aparţin aceleiaşi localităţi, aparţin aceleiaşi biserici. Dumnezeu a plasat credincioşi de rase diferite într-o singură localitate, aşa încât, trecând peste toate diferenţele exterioare, ei să poată arăta într-o singură biserică acea viaţă şi spirit unic al Fiului său. Tot ce vine prin natură, este biruit prin har. Tot ce a fost al nostru în Adam este eliminat în Cristos, sau există totuşi un loc pentru carne în Biserică? Să nu uităm că biserica din orice localitate îi include pe toţi credincioşii care trăiesc acolo şi îi exclude pe toţi cei care trăiesc în alte părţi.

(6) Diferenţele naţionale. iudeii şi grecii reprezintă atât deosebiri naţionale cât şi rasiale, dar în Biserica lui Dumnezeu nu există nici iudeu, nici grec. Nu există nici o distincţie rasială, şi nu există nici o distincţie naţională.

(7) Deosebirile sociale. În zilele lui Pavel, din punct de vedere social, exista o mare deosebire între un om liber şi un sclav; totuşi ei se închinau unul lângă altul în aceiaşi biserică. În zilele noastre dacă un şofer de taxi şi preşedintele aparţin ambii lui Cristos şi aparţin aceluiaşi loc, atunci ei fac parte din aceeaşi biserică. Poate exista o misiune pentru şoferii de taxi, dar nu poate exista niciodată o biserică pentru şoferii de taxi. Deosebirile sociale nu sunt o bază adecvată pentru formarea unei biserici separate. În Biserica lui Dumnezeu nu există nici „sclav, nici om liber”.

 (de la http://geocities.com/Athens/Forum/7843/index.html )

Pe aceeaşi temă: Dezbatere: Biserici locale sau confesionale?