„Sclavul fidel şi prevăzător”

(Matei 24:45-47)

     Întrebat în legătură cu prezenţa lui viitoare, Isus a menţionat, printre alte indicii, ilustraţia cunoscută a „sclavului fidel şi prevăzător”. Nimeni nu cunoaşte ziua şi ceasul venirii lui Isus (Mat. 24:30, 36). Odată prezent însă,  el va pronunţa două judecaţi în această ordine:

                                       1. asupra celor din casa lui (24:37-25:30) şi

                                       2. asupra popoarelor (25:31-46).

Ilustraţia despre sclavul fidel şi prevăzător (24:45-51) se referă la prima judecată:

   „Care este deci sclavul fidel şi prevăzător pe care l-a pus stăpânul său peste ceata slugilor sale, să le dea hrana la timp. Ferice de sclavul acela pe care stăpânul său la venirea sa îl va găsi făcând aşa! Adevărat vă spun că îl va pune peste toate averile sale. Dar dacă acel sclav rău zice în inima lui: ‘Stăpânul meu întârzie să vină’ şi va începe să bată pe cei care sunt sclavi împreună cu el şi să mănânce şi să bea cu beţivii, stăpânul sclavului aceluia va veni în ziua în care el nu se aşteaptă şi în ceasul pe care nu-l ştie, îl va tăia în două şi îi va da partea împreună cu făţarnicii: acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.”(NW) ¹

(1) În Luca 12:42-44 regăsim ilustraţia aproape în aceleaşi cuvinte. Sclavul este numit aici „administrator”, iar hrana distribuită „măsură de grâu”.

 Scopul ilustraţiei

    Ilustraţia are ca temă vigilenţa şi se adresează tuturor creştinilor aşa cum se vede din cuvintele care o preced: „De aceea şi voi fiţi gata, căci Fiul Omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi” (24:44).² Ilustraţia a fost dată în cadrul răspunsului complex la întrebarea „Care va fi semnul prezenţei tale şi al încheierii sistemului de lucruri?”. Astfel ea este o parte a ‘semnului’ şi descrie două tendinţe ce vor putea fi observate în lumea creştină chiar înainte de venirea lui Isus.

(2) Luca menţionează că Petru l-ar fi întrebat la acest moment pe Isus: „Doamne, pentru noi spui pilda aceasta [una anterioară pe aceeaşi temă a vigilenţei] sau chiar pentru toţi?” Isus a replicat povestind pilda administratorului fidel şi prevăzător. În Marcu Isus îşi încheie răspunsul cu cuvintele: „Ceea ce vă zic vouă, zic tuturor: Vegheaţi!” (Mar 13:37).

 Identitatea sclavului

1.  Derivând din tema generală a ilustraţiei:

    Formularea generică („Cine este deci sclavul…Ferice de [el]…” ³) stabileşte o oportunitate pentru fiecare creştin, dar şi o provocare, să acţioneze fidel şi prevăzător referitor la modul în care aşteaptă revenirea lui Isus.

(3) Unii au văzut în retorică o aluzie la dezbaterile aprinse  ce aveau să urmeze  în lumea creştină pe tema identităţii sclavului fidel. Totuşi Isus nu avea în vedere acest gen de provocare aşa de parcă ar exista creştini vizaţi de ilustraţie sa facă ceva în afara celor prefiguraţi de sclav. Acest aspect unilateral al responsabilităţii  se vede din continuarea frazei: „Ferice de (el)”, nu ‘ferice de ei’.

2.  Derivând din detaliile ilustraţiei:

    Un sclav este pus peste ceilalţi slujitori din casă să le distribuie hrana la timp.⁴ O situaţie ce se regăseşte în organizarea congregaţiei creştine. Fiecare creştin este un administrator pus în slujba celorlalţi şi are sarcina să împartă hrană spirituală (1 Pet. 4:10, 11). Separarea între ‘sclavul pus’ şi ‚ceata slugilor’ este fluidă în afara ilustraţiei, deoarece nu se precizează rolul celui de-al doilea grup (ce ar trebui să facă pentru a se achita de responsabilităţi).⁵ Nu era prevăzut nici un aranjament în biserică care să împartă creştinii în clerici şi laici.

(4) Isus putea folosi în principiu orice sarcină administrativă de lungă durată pentru a ilustra fidelitatea, aşa cum se vede din celelalte ilustraţii din context. Dar a folosit una a cărei aplicaţie în congregaţia creştină este imediată.

(5) În ilustraţie „clasa” care dă hrana la timp este reprezentată de o persoană, iar cea care o primeşte de un grup, dar un grup este deja o clasă, ceea ce anulează teza avansată de unii a două clase.

 Istoric

    Persoane individuale ca şi grupuri de persoane au îndeplinit cu fidelitate rolul sclavului începând din secolul I la diferite nivele de autoritate în congregaţia creştină. În timp s-a ridicat însă o elită cu atribute rezervate.⁶ Creştinismul s-a dezbinat şi s-a ramificat în cursul secolelor datorită neînţelegerilor interne şi au apărut „sclavi” rivali care au ridicat şi ridică pretenţia că îndeplinesc acest rol, unii chiar într-un mod exclusiv.⁷ Isus a vorbit şi despre un sclav rău. Pretenţia de autenticitate va putea fi confirmată însă doar la întoarcerea „stăpânului”.

   „Iată cum trebuie să fim priviţi noi: ca nişte slujitori ai lui Cristos şi ca nişte administratori ai tainelor lui Dumnezeu. Încolo ce se cere de la administratori este ca fiecare să fie găsit credincios…De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse ale întunericului şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci fiecare îşi va primi lauda de la Dumnezeu” (1 Cor. 4:1-5. BC).

(6) Au existat şi există creştini care îşi probează legalitatea ca şi clasă rezervată, făcând caz de numirea directă dată de către stăpân în secolul I, adică de continuitatea milenară a congregaţiei religioase, sau insistă pe vocaţia în pregătirea şi administrarea hranei (hirotonisire, şcoli teologice). Alţii aduc ca „probă” a autorităţii legătura directă, la zi, cu „stăpânul” pentru comunicare (canal unic, conducere divină, inspiraţie), ceea ce face din sclav un instrument pentru administrarea situaţiei de la distanţă, dar în ilustraţie acest lucru nu este arătat, sclavul neavând nici o legătură cu stăpânul cât acesta este plecat.

(7) Ei motivează pe drept că sclavul lăsat de Isus nu-şi îndeplineşte atribuţiile. Teoretic exista posibilitatea ca acesta să se îmbolnăvească, să moară sau să devină infidel. În acest caz un altul i-ar fi luat locul. Este de notat că recunoaşterea dată de stăpân la întoarcere nu confirmă persoana, ci activitatea, ceea ce sugerează că numirea iniţială nu contează atât de mult în raport cu îndeplinirea cu fidelitate a sarcinii „Ferice de sclavul acela pe care stăpânul la venirea lui îl va găsi făcând aşa [nu: pe care l-am numit eu]”.

Identificări greşite

     Identificarea sclavului cu o singură persoană sau cu biserica creştină ca şi clasă ridică probleme.

    1. Cazul unei persoane singulare în rolul sclavului este invalidat de timpul lung care s-a scurs de la ‘plecarea’ lui Isus - mai lung decât viaţa oricărui om. 

    2. Cazul unei clase numite în secolul I, de exemplu o elită clericală sau biserica în ansamblu, este invalidat de context. În Matei 24 şi 25 se arată că la venirea lui Isus vor exista două clase sau grupe de creştini: una vigilentă şi fidelă, şi una nu. Dar în ilustraţie cei doi sclavi nu pot exista simultan [cel puţin nu ca şi sclavi numiţi de stăpân în casa lui]. Sclavul numit este unul şi el se poate dovedi fidel sau nu.

Creştini ‘fideli şi prevăzători’ şi creştini ‘răi’

    Sclavul nu poate reprezenta o clasă cu caracteristici predefinite care trec automat asupra membrilor ei, de exemplu fidelitatea. Ci invers. Orice grup ca şi biserica în ansamblu depinde în orice moment de elementele instabile care o compun: creştinii, care se dovedesc fideli sau infideli.⁸ În loc să numească o clasă neschimbătoare prin câţiva reprezentanţi ai ei, Isus îl ‚pune’ pe fiecare creştin în parte ca slujitor cu responsabilităţi în „casa lui Dumnezeu” când acesta se botează (1 Tim. 3:15). Fidelitatea este cerută fiecărui creştin până la venirea lui Isus sau până la moartea individuală a fiecăruia (Apoc. 2:10), şi ea va fi evaluată tot individual atât pentru cei care au murit cât şi pentru cei în viaţă la întoarcerea lui (Apoc. 22:12). Când sclavul fidel este răsplătit şi ‘pus peste toate averile’, sensul este acelaşi: fiecare individual, nu o clasă milenară prin ultimii ei reprezentanţi. Altfel, dacă ultimii membri ar fi infideli, oricât de puţini ar fi aceştia, Isus ar trebui să judece întreaga clasă ca infidelă şi fiecare membru individual şi-ar pierde răsplata!⁹

(8) Nu este corect să spunem „clasa sclavului fidel şi prevăzător”, ci eventual „clasa creştinilor fideli şi prevăzători” ilustraţi de sclav. Asta dacă nu vrem să dăm o aură mistică de infailibilitate acestei ‚clase’.  În primul caz de exprimare însuşirile stabile ale sclavului sunt trecute asupra  fiecărui membru al clasei, ceea ce nu corespunde cu realitatea. După această regulă, „clasa” Petru ar însemna totalitatea creştinilor impulsivi. Dar aceştia nu alcătuiesc un grup organizat separat şi nici nu rămân impulsivi toată viaţa lor.  În al doilea caz de exprimare, clasa este definită pe baza însuşirilor comune ale  membrilor ei, ceea ce corespunde procedeului clasificării din logica formală.  O asemenea abordare a noţiunii de clasă este în acord cu posibilitatea arătată de Isus în ilustraţie ca sclavul fidel pus de el să devină în timp infidel, pe măsură ce tot mai mulţi creştini coboară standardele şi renunţă la vigilenţa lor, modificând astfel însuşirile generale ale clasei.

(9) Referitor la obiecţia că este imposibil ca fiecare creştin individual să fie pus peste „toată averea”, care este numai una, trebuie spus că elementele ilustraţiei nu se amestecă cu realitatea. În ilustraţie avem un singur sclav răsplătit şi o singură avere, în realitate avem mai mulţi creştini şi mai multe locuri alături de Isus în regatul mesianic. (Compară cu Apoc5:10 unde expresia „ei vor împărăţi peste pământ”, nu implică o împărţire pe loturi a pământului.)

Timpul împlinirii

    Sclavul fidel este găsit de Isus la venirea lui „făcând aşa”, adică dând hrana la timp corpului de slujitori din casă. Sclavul rău este surprins de sosirea lui Isus, „în ziua în care nu se aşteaptă şi în ceasul pe care nu-l ştie”, acţionând infidel. Aceasta înseamnă că ilustraţia se împlineşte pentru ambii „sclavi” pe parcursul necazului celui mare care este descris în Matei 24 ca precedând venirea lui Isus. Referirea principală este, aşa cum am văzut, la persoane şi grupuri care îşi asumă rolul sclavului fidel de-a lungul timpului pe măsură ce se botează, tocmai pentru că este nevoie, pentru că alţii care făceau acest lucru adorm în moarte ori se dovedesc infideli.¹⁰ Desigur şi cei infideli pot susţine că îndeplinesc în continuare rolul sclavului numit. Ei ar putea fi priviţi individual sau ca un întreg grup organizat ca îmbrăcând ’mantia’ sclavului numit. În aceste condiţii este oare posibilă recunoaşterea sclavului bun sau autentic înainte de judecata pronunţată de Isus? Cu greu! Totuşi caracteristicile celor doi sclavi au putut fi sesizate în lumea creştină de ochii cu acuitate spirituală încă din primele secole, poate chiar de la scurt timp după ‘plecarea’ lui Isus (comp. Apoc. 2:18-20). În timpul necazului celui mare însă fidelitatea şi infidelitatea vor marca atât de pregnant acţiunile creştinilor încât cei doi „sclavi” vor putea fi identificaţi cu uşurinţă în multe persoane şi grupuri organizate. Această antiteză flagrantă va fi chiar un ‘semn’ pentru iminenţa venirii lui Isus.

(10) Aceasta nu exclude faptul că ‘plecarea’ lui Isus a avut loc în secolul întâi şi tot atunci, în sens special, o numire a creştinilor în viaţă în postura de sclav fidel însărcinat să dea hrană la timp (comp. Mat. 28:18-20).

De ce „fidel şi prevăzător”?

   Fidelitatea sclavului este faţă de stăpânul său. Este calitatea iniţială pentru care a fost ales. Ea se poate dovedi autentică sau o mască afişată cu ipocrizie. În cazul bun, sclavul nu profită de timpul lung [datorită întârzierii] în care nu este controlat, pentru a-şi impune cu violenţă autoritatea asupra celorlalţi sclavi şi a risipi mijloacele stăpânului în interes propriu. El este atent să distribuie hrana „la timp”, ceea ce implică conştiinciozitate şi sacrificiu. Prevederea îl face să se gândească la viitor spre binele lui şi a celor pe care îi slujeşte.¹¹ El ştie că ‘ziua şi ora întoarcerii stăpânului sunt necunoscute’, astfel că nu speculează pe această temă „în inima lui”. Sclavul rău cade însă în cursă. El ajunge la concluzia că stăpânul „întârzie” un timp. Aceasta îi dă posibilitatea să-şi facă de cap, urmând să muşamalizeze lucrurile în ultimul moment.¹² El nu numai că se demască a fi infidel şi ipocrit, dar arată în primul rând că îi lipseşte prevederea. Din cauza atracţiei puterii şi a intoxicării cu alcool, nu se poate redresa la timp şi astfel nu este găsit „făcând aşa” cu privire la sarcina primită de a distribui hrana.

(11) Formularea din Luca “administratorul fidel, cel prevăzător” pare să arate că ‘prevederea’ era un atu important al sclavului care s-a dovedit fidel.

(12) Dacă creştinii şi-ar spori fidelitatea şi zelul pentru că presupun apropierea întoarcerii lui Isus sau chiar o data exactă a acesteia, se pare că ar avea o problemă asemănătoare sclavului rău în legătură cu motivaţia. Cuvântul grecesc pentru „rău”, kakos, înseamnă rău din punct de vedere moral, ca şi caracter.

Cine este bătut şi cum?

    Cel ce bate este sclavul rău. Pentru că în ilustraţie nu există simultan doi sclavi în casă, nu sclavul bun este cel bătut de sclavul rău. Ci restul sclavilor din casa stăpânului, aflaţi sub autoritatea lui, probabil înfometaţi, exasperaţi, care-şi cer drepturile. Aici ne putem gândi la bisericile abuzive. Datorită diferenţei de autoritate ‘bătaia’ trebuie să fi avut o formă legală. Aceşti sclavi sunt într-o situaţie precară, datorită conflictului de loialitate. Ei trebuie pe de o parte să se supună sclavului numit, să suporte tratamentul oficial punitiv şi să consume ce primesc şi când primesc ca hrană în timp ce aşteaptă întoarcerea stăpânului. Pe de altă parte ei văd că sclavul rău trădează interesele stăpânului faţă de care ei se simt loiali în primul rând. Orice tentativă de a corecta situaţia ca şi orice neconformare ar putea fi pedepsită aspru, după regulile oficiale de pedepsire a sclavilor.¹³ Deşi nu în acest fel a înţeles stăpânul autoritatea încredinţată de el (comp. 1 Pet. 5:1-3), sclavul rău susţine că în absenţa stăpânului el are legalitate şi control absolut. Hrana este în mâna lui şi el o exploatează ca pe un merit care îi consolidează autoritatea.

    Isus a spus că nimeni dintre fraţi nu poate să-şi atribuie titlul de învăţător, fără riscul de a se substitui lui (Mat. 23:8; Ioan 13:13). În termenii ilustraţiei, „ceata slugilor” este formată din „sclavi împreună cu el”. Nu există nici o diferenţă de rang. Stăpânul putea da oricărui sclav presupus anterior ca fidel atribuţia temporară de a distribui din magazie hrana la timp (Luca 11:52).¹⁴ Deci oricine - persoane sau grupuri - care se autoidentifică cu sclavul din ilustraţie în contrast permanent cu o ‘ceată a slugilor’ face o asemenea substituire, în fapt un abuz de autoritate.¹⁵

(13) De-a lungul istoriei sunt numeroase cazurile în care creştinii au fost „pedepsiţi” în diferite forme de puterea ecleziastică „legală” pentru motive variind de la simpla posedare, citire sau traducere a Bibliei până la avansarea unor idei reformatoare (comp. Fap. 5:28, 38-42). S-au găsit argumente pentru a oficializa măsuri punitive mult mai aspre chiar decât excomunicarea, cum au fost cele ale inchiziţiei.

(14) Probabil în mod normal făcea el însuşi acest lucru. In acest caz sclavul nu era de neînlocuit, aşa cum ar fi fost cazul cu un bucătar specializat în arta culinară.

(15) Sclavul rău îi „bătea” pe ceilalţi sclavi din casă, substituindu-se şi în acest drept stăpânului. Probabil a înăsprit special regulile casei sau chiar a dat reguli noi, personale, severe, pentru a‑i putea ţine sub control mai bine pe ceilalţi (comp. Mat. 23:3, 4).

‘Pedeapsa’

    Drept pedeapsă stăpânul „îl va tăia în două şi îi va da partea împreună cu făţarnicii: acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor”. Tăierea, evident, nu este literală, deoarece sclavul supravieţuieşte acestui tratament pentru a primi ‘partea’ sau pedeapsa pe care o primesc ipocriţii. „Tăierea în două” ar putea reprezenta în acest caz demascarea până în cel mai ascuns detaliu a vieţii duble, ipocrite şi astfel demolarea ruşinoasă a autorităţii pe care şi-a construit-o peste ceilalţi.¹⁶ Mai târziu, spre ‘plânsul şi scrâşnirea lui din dinţi’, probabil de ciudă ori invidie referitor la lucrurile pierdute şi trecute în responsabilitatea altcuiva, va suporta pedeapsa ipocriţilor, adică va fi pedepsit în grup cu cei vinovaţi de duplicitate sau trădare.¹⁷ Creştinii care se vor identifica cu sclavul rău vor fi judecaţi în judecata a doua, a popoarelor, la tăiere literală de la viaţă (Mat. 25:31-46).¹⁸

(16) În alte ilustraţii la acest moment sclavul pedepsit este aruncat „în întunericul de afară” (Mat. 25:30), în contrast cu lumina din casa stăpânului, adică este dat afară  din serviciul şi casa stăpânului.

(17) În Luca pedeapsa celor „necredincioşi” sau „infideli”, un sinonim pentru trădare.

(18) Obiecţia ipocrită a sclavului rău este comună cu aceea a ‘caprelor’ care au şi ele un dublu standard: „Dacă te vedeam pe tine în persoană procedam altfel, dar fiindcă ai plecat, ai şi întârziat, şi au rămas doar aceşti fraţi neînsemnaţi ai tăi… i-am maltratat”. La vină comună pedeapsă comună!