Respectarea autorităţii date de Dumnezeu

    Watchtower Bible and Tract Society (WTS) îi învaţă pe Martorii lui Iehova că cei “cei unşi” sunt învestiţi într-o poziţie de autoritate peste ceilalţi creştini. Baza acestei învăţături este textul biblic de la Matei 24:45-47, care spune:

    “Cine este deci sclavul fidel şi prevăzător pe care stăpânul său l-a numit peste servitorii săi, ca să le dea hrana lor la timpul potrivit? Fericit este sclavul acela dacă stăpânul lui, la sosire, îl găseşte făcând aşa. Adevărat vă spun: Îl va numi peste toate bunurile sale.” (NW)

Presupunând că Dumnezeu a numit un “sclav fidel” care să slujească in funcţia de uns al său peste creştini, ce se aşteaptă de fapt de la discipolii lui Isus în ce priveşte respectul?

    Relatarea biblică conţine exemple de persoane numite de Iehova să slujească în poziţia de uns al lui. Aceste exemple furnizează un model consecvent ce arată care este măsura de respect pe care o aşteaptă Dumnezeu în raport cu autoritatea instituită de el.

    Exemplele foarte familiare Martorilor lui Iehova sunt cele ale lui Moise şi regelui Saul. Le alegem pe acestea două deoarece situaţiile în care sunt implicaţi ei, sunt folosite deseori în publicaţiile WTS pentru a ilustra respectul cuvenit pentru autoritatea aşezată de Dumnezeu. Moise, primul exemplu, s-a confruntat cu atitudinea unui bărbat numit Core. Din cauza modului greşit de acţiune, Iehova l-a distrus pe acesta împreună cu susţinătorii lui. Într-un alt incident regele răuvoitor Saul a ajuns fără voia lui la discreţia lui David. David a avut ocazia şi mijloacele să-l omoare sau să-l rănească pe regele Saul, ceea ce l-ar fi înlăturat de la domnie pe acesta, dar s-a reţinut pentru că Saul era, după cum s-a exprimat David, unsul lui Iehova. David a tăiat totuşi puţin din haina lui Saul şi mai târziu a simţit regret chiar şi pentru acest lucru minor. Aceste incidente dintre Moise şi Core şi dintre Regele Saul şi David sunt citate deseori în publicaţiile WTS pentru a se inculca respect fată de autoritatea instituită de Dumnezeu.

Ceea ce nu este evidenţiat aproape niciodată în învăţăturile WTS este problema în dezbatere dacă respectul potrivit faţă de autoritatea dată de Dumnezeu implică o supunere indiscutabilă.

    Motivul acestei omisiuni este greu de precizat, însă, întrucât WTS citează de obicei aceste exemple pentru a preda supunerea, putem doar presupune că fie nu vede necesar să înveţe că există situaţii care justifică retragerea sprijinului sau măsuri corective din partea subordonaţilor, fie nu vrea ca subordonaţii să considere aceste posibilităţi. Aşadar, având aceste două exemple de autoritate instituită de Dumnezeu, Moise şi regele Saul, ne întrebăm: aşteaptă şi/sau pretinde Iehova subordonare indiscutabilă faţă de unşii săi?

    La Meriba Moise a păcătuit atât de grav încât Iehova l-a înlăturat prematur din poziţia lui de autoritate în Israel. Aaron de asemenea a fost înlăturat prematur din poziţia lui de mare autoritate dată de Dumnezeu. Situaţia lui Aaron este semnificativă aici din cauză că Biblia îl descrie pe Moise ca instigatorul păcatului, iar pe Aaron acţionând în susţinerea lui. Relatarea biblică spune:

    "Astfel Moise a luat toiagul dinaintea lui Iehova, exact aşa cum îi poruncise el. După aceea Moise şi Aaron au chemat congregaţia să se strângă înaintea stâncii, şi el a început să le spună: Ascultaţi acum rebelilor! Vă vom scoate noi apă din stânca aceasta? Apoi Moise şi-a ridicat mâna şi a lovit stânca de două ori cu toiagul lui; şi a început să iasă apă multă, şi adunarea şi animalele de povară au început să bea. Mai târziu Iehova le-a zis lui Moise şi Aaron: Pentru că nu aţi arătat credinţă în mine să mă sfinţiţi înaintea ochilor fiilor lui Israel, de aceea voi nu veţi duce această congregaţie în ţara pe care negreşit le-o voi da” – Numeri 20:9-12, NWT.

În acest caz, a aşteptat Iehova ca Aaron să-l sprijine pe Moise în păcatul lui? Se pare că nu, deoarece el a fost înlăturat prematur din poziţia de autoritate împreună cu Moise tocmai pentru că l-a sprijinit! Deci ce ar fi trebuit să facă Aaron? Înainte de a răspunde la această întrebare să considerăm şi exemplul cu regele Saul.

    După cum am văzut deja, David a refuzat să-l înlăture pe Saul din poziţia în care l-a pus Dumnezeu. După cât se pare, David a judecat cam aşa: Dumnezeu i-a dat postul, Dumnezeu să-l înlăture din el. Dar aceasta nu a însemnat că David l-a sprijinit pe Saul în acţiuni pe care le considera nelegiuite sau în vreun altfel greşite. De fapt un alt slujitor al lui Dumnezeu, Samuel, chiar l-a înfruntat pe regele Saul mai mult decât o dată din cauza faptelor nelegiuite ale acestuia. În termeni foarte categorici Samuel l-a informat pe regele Saul că nu va sprijini astfel de acţiuni, şi acest lucru s-a întâmplat în faţa tuturor. Acest demers a fost făcut în ciuda faptului că regele Saul era unsul lui Iehova la acel timp.

    Deci ce ar fi trebuit să facă Aaron la Meriba? Considerând dezaprobarea de către Iehova a modului în care a acţionat Aaron şi binecuvântarea modului în care a acţionat Samuel mai târziu, putem concluziona că pentru Aaron calea corectă ar fi fost cel puţin să nu sprijine acţiunea păcătoasă a lui Moise. Ca mare preot în Israel, de asemenea, el ar fi trebuit să acţioneze probabil chiar împiedicând acţiunea lui Moise.

    Din exemplele cu Moise şi regele Saul putem învăţa că Dumnezeu aşteptă de la închinătorii săi să asculte şi să ia în serios învăţătura şi directivele celor numiţi de el. Dar Iehova nu aşteptă de la închinătorii lui să-i susţină pe cei numiţi de el fără să considere mai întâi cu sinceritate şi în mod personal ce a spus el însuşi în cuvântul său scris, Biblia. În acele cazuri în care creştinii au motive scripturale sincere şi temeinice, ei ar trebui să asculte de cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, şi să refuze să sprijine ceea ce este evident greşit. Creştinii nu pot uita că, dincolo de consideraţia faţă de ceea ce spun reprezentanţii numiţi, Iehova de asemenea aşteaptă ca închinătorii săi să-şi folosească puterea raţiunii în închinarea lor. Pe scurt, respectul pentru autoritatea dată de Dumnezeu nu presupune susţinerea unei conduite greşite, chiar dacă aceasta ar putea fi din partea unsului său. Când conduita greşită este evidentă, închinarea adevărată pretinde retragerea sprijinului aşa cum ar fi trebuit să facă Aaron la Meriba şi cum a făcut Samuel, înfruntându-l pe Saul.

    O observaţie interesantă în încheierea acestei discuţii este faptul că David, un închinător autentic, a fost pus în situaţia jenantă de a trebui să se ascundă de unsul lui Iehova în interesul propriei supravieţuiri. De asemenea a trebuit să se apere mereu şi să-şi ajute în acelaşi timp fraţii lui israeliţi. Toate acestea, alături de alte exemple, demonstrează că faptul în sine că Iehova numeşte reprezentanţi şi le dă autoritate nu înseamnă că acţiunile acestora sunt întotdeauna considerate ale lui, aşa încât loialitatea fată de ei să fie echivalentă cu loialitatea faţă de Iehova. Destul de frecvent modelul biblic dovedeşte că aceia pe care i-a numit Dumnezeu, au acţionat pe cont propriu în una sau mai multe privinţe. În aceste ocazii a fost potrivit pentru subordonaţi să aplice puterea raţiunii împreună cu iubirea pentru cuvântul scris al lui Dumnezeu şi apoi să acţioneze refuzând să sprijine ceea ce era evident greşit. Mesajele lui Isus către cele şapte congregaţii din districtul Asiei dovedesc că şi creştinii se confruntă cu acţiunile greşite ale slujitorilor lui Dumnezeu. Ei trebuie să acţioneze corespunzător.

    Presupunând că Dumnezeu a numit cu adevărat un “sclav fidel” care să slujească ca autoritate pusă de el peste creştini, Iehova aşteptă şi pretinde ca aceştia să recunoască această autoritate, ascultând şi luând în consideraţie ce are de spus. Dacă, aşa cum pretinde sclavul, învăţăturile lui sunt mâncare de la masa stăpânului, atunci închinătorii adevăraţi pot confirma acest lucru consultând meniul stăpânului, Biblia. Dacă este în meniu, atunci este hrana stăpânului. Dacă nu este acolo, atunci este un alt fel de hrană şi ar trebui tratată ca atare. În armonie cu modelul biblic, în cazul unor învăţături şi practici condamnabile promovate de un “sclav”, creştinii trebuie să-şi retragă sprijinul.

    “Sclav fidel” nu înseamnă “sclav perfect”. Fără discuţie, sclavii pământeşti ai lui Dumnezeu sunt încă imperfecţi şi astfel susceptibili să comită aceleaşi greşeli pe care le-au comis sclavii de demult ai Celui Atotputernic. Sprijinirea învăţăturilor şi/sau practicilor promovate de “unsul lui Iehova”, ca o manifestare de loialitate fată de Dumnezeu, este un act de închinare.  Dar este un act de închinare idolatru pentru că supunerea indiscutabilă este cuvenită şi potrivită faţă de Unul singur, Cel Atotputernic. Oricui altcuiva cu autoritate de la Dumnezeu i se cuvine supunere relativă (Compară Romani 13:1; Efeseni 5:24; Evrei 13:17).