Lucrează Dumnezeu printr-o
organizaţie?
Lucrează
Dumnezeu printr-o organizaţie? A avut el mereu o organizaţie? A
fost Israelul organizaţia lui Dumnezeu? Sunt Martorii lui Iehova
organizaţia lui de astăzi? Poate sluji o organizaţie drept profetul
sau purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu? Le spune Biblia
creştinilor să identifice organizaţia lui Dumnezeu şi să-i fie
loiali?
Materialul de faţă a fost pregătit special pentru aceia care sunt
sau au fost asociaţi cu Martorii lui Iehova. El examinează dovezile
biblice relevante pentru întrebările de mai sus, întrebări care se
ridică toate din afirmaţiile ce au fost făcute în publicaţiile
Societăţii Watchtower în sprijinul tezei că Dumnezeu a lucrat
întotdeauna printr-o organizaţie. El analizează de asemenea ideea
conform căreia Martorii lui Iehova, în ansamblu sau în parte, au
autorizare scripturală să fie „canalul de comunicaţie” între
Dumnezeu şi omenire.
Dacă nu
este indicat altfel, citatele biblice sunt din New World
Translation of the Holy Scriptures, ediţia 1971.
Lucrează Dumnezeu printr-o organizaţie?
Societatea WATCHTOWER afirmă că Dumnezeu
a comunicat cu slujitorii lui şi i-a călăuzit întotdeauna printr-o
organizaţie. Astăzi, învaţă ea, organizaţia lui Dumnezeu se
identifică cu Martorii lui Iehova, care consideră consiliul lor de
conducere („corpul de guvernare”) şi instrumentul legal al
acestuia, Watchtower Bible and Tract Society, drept „canalul de
comunicaţie" stabilit divin între Dumnezeu şi oameni. Ei sunt
învăţaţi că Dumnezeu dirijează toate interesele pământeşti prin
acea organizaţie şi că în afara ei nu există nici o posibilitate de
salvare sau de favoare divină. Recunoaşterea autorităţii
„organizaţiei conduse de spirit" este una dintre cerinţele pentru
botez ale Martorilor lui Iehova. Prin publicaţii tipărite şi prin
reprezentanţi, cei de la sediul central al Watchtower Society dau
îndrumări regulate, detaliate, miilor de congregaţii ale Martorilor
din toată lumea. Ei coordonează activitatea de teren, modifică
explicaţiile subiectelor doctrinale şi organizatorice, dau reguli
şi instrucţiuni pentru a reglemanta viaţa religioasă şi laică şi
stabilesc măsuri disciplinare pentru cei ce nu reuşesc să se
conformeze. Cei de la sediul central primesc de asemenea rapoarte
regulate de la supraveghetorii itineranţi şi ai filialelor despre
situaţia din teren. 1
(1)
Acest tip de organizaţie cu întindere mondială, care să primească
rapoarte regulate şi să asigure conducere zi la zi printr-un grup
central pentru membri care sunt răspândiţi în toate părţile
pământului, chiar în locuri izolate, nu a fost posibilă nici măcar
cu două secole în urmă. Întregul concept de "organizaţie mondială"
este destul de recent, fiind un rezultat al progreselor remarcabile
în comunicaţii din ultimul secol.
Aşa cum
este folosită în publicaţiile Watchtower, expresia "organizaţia lui
Iehova" înseamnă mai mult decât doar un grup de închinători.
Implicit el presupune că Dumnezeu a autorizat fie un individ fie un
grup mic din întregul corp al poporului lui Dumnezeu pe pământ, să
interpreteze, să distribuie sau să transmită informaţia şi
instrucţiunile primite direct de la Dumnezeu către restul
servitorilor lui aprobaţi, şi că Dumnezeu nu are nici un fel de
legătură independentă cu persoane individuale aparte de acest
"canal de comunicaţie" aprobat. Aceasta este în esenţă chestiunea
care va fi examinată în aceste pagini. Lucrează Dumnezeu printr-o
organizaţie care este condusă ea înseşi pe pământ de un grup mic de
reprezentanţi speciali care nu pot fi ignoraţi sau ocoliţi? Ce
arată Biblia?
De la Adam la Potop
Dumnezeu le-a vorbit direct lui Adam şi
Evei. El i-a binecuvântat şi le-a spus ce aştepta de la ei (Gen.
1:28-30). După ce au păcătuit, i-a audiat şi a pronunţat o judecată
în mod direct asupra lor şi asupra şarpelui (Gen. 3:9-19). Dumnezeu
a evaluat individual sacrificiile oferite de Cain şi Abel. Atunci
când Cain a arătat o atitudine incorectă, Dumnezeu i-a dat
îndrumări personale şi un avertisment împotriva păcatului. După ce
l-a ucis pe fratele său, Dumnezeu l-a judecat ca şi persoană
individuală (Gen. 4:6-15). În timpul lungii perioade patriarhale,
ascultarea de porunca lui Dumnezeu către omenire de a fi fecundă,
de a se înmulţi şi a umple pământul, le-a pretins slujitorilor lui
să se împrăştie mai degrabă decât să se concentreze în comunităţi.
În mod consecvent, nu există nici o menţiune referitoare la vreun
grup de slujitori ai lui Dumnezeu care să se închine într-un loc
central sau să primească regulat mesaje de la Dumnezeu ca şi grup
pentru a le transmite altora. Când a decis să cureţe pământul de
nedreptate prin intermediul unui potop, Dumnezeu l-a ales pe Noe să
îndeplinească instrucţiunile care să prezerveze atât familiile
umane cât şi cele animale. Dumnezeu i-a vorbit direct lui
Noe. 2 Fiind un "predicator al dreptăţii" (2 Pet. 2:5), Noe a
acţionat ca un profet, adică ca unul care comunică mesaje divine.
După potop, Noe a adus sacrificii lui Dumnezeu pentru propria
familie, model care avea să dureze multe secole (Iov 1:5). Capii de
familie îşi reprezentau familiile înaintea lui Dumnezeu şi astfel
îşi asumau rolul de preot sau mediator în acel sens
limitat.
(2) Societatea Watchtower
compară arca lui Noe cu organizaţia proprie. Arca, zice ea, a fost
mijlocul furnizat de Dumnezeu pentru salvare, în care s-au strâns
toţi cei drepţi de pe pământ de la acel timp pentru a fi ocrotiţi
de distrugerea care a venit prin potop. Ar putea fi demn de notat
că Noe este singurul menţionat cu numele în raportul biblic ca
fiind drept, atât în raportul din Geneza cât şi în referirile lui
Isus şi Petru la potop (Mat. 24:38; 2 Pet. 2:5). Deşi soţia, cei
trei fii şi cele trei nurori au supravieţuit potopul împreună cu
el, Biblia nu precizează dacă familia lui Noe a fost dreaptă sau
dacă numai persoanele drepte au avut voie să intre în arcă. Unii
dintre ei cel puţin ar fi putut fi cruţaţi atât din cauza lui Noe
cât şi pentru a perpetua rasa umană. Mai târziu, întregii familii a
dreptului Lot i-a fost oferită ocazia salvării din distrugerea
Sodomei şi Gomorei, inclusiv ginerilor, dar nu toţi au profitat de
ea sau au respectat instrucţiunile. Nici măcar fiicele lui Lot nu
au arătat o inclinaţie puternică spre închinarea adevărată.
De la Potop la
Sinai
După
potop, Dumnezeu a repetat porunca lui pentru oameni de a
‘fi fecunzi, a se înmulţi şi a umple
pământul’ (Gen. 9:1). Şi el a continuat să
vorbească în mod direct unor persoane individuale sau să comunice
prin îngeri, visuri, viziuni şi profeţi care primeau mesaje de la
Dumnezeu şi erau obligaţi să le transmită celor cărora le erau
destinate. Atunci când un grup de rebeli au conspirat să se adune
laolaltă şi să construiască un turn mare, în parte din cauză că se
temeau să nu fie „împrăştiaţi pe toată faţa pământului", Iehova
Dumnezeu le-a amestecat limbile pentru a-i forţa să asculte, cel
puţin pentru un timp, de porunca lui de a umple pământul. – Gen.
11:4, 8.
La sute
de ani mai târziu, Dumnezeu i-a promis prietenului său Avraam, un
om deosebit al credinţei, că va deveni "o naţiune mare" (Gen.
12:2). Aceasta a marcat începutul a ceva nou. O familie favorizată
va primi o atenţie specială şi va produce pe promisul Mesia. Va
marca acest lucru începutul unui mod nou, mai "organizat", de
comunicare cu omenirea? Pe măsură ce familia lui Avraam a crescut,
Dumnezeu a continuat să comunice direct cu slujitorii lui, inclusiv
cu persoane care au acţionat, temporar sau permanent, ca profeţi.
Se pare însă că nici unul nu avea tabloul complet, şi nici Dumnezeu
nu lucra doar printr-un singur "canal" sau sclav la un timp anume.
De exemplu, în timp ce era încă un băiat la tatăl său, care era
patriarh şi profet, Iosif a avut visuri inspirate care au prezis
viitorul. Iosif a fost trimis de Iehova în Egipt să pregătească
calea pentru creşterea familiei lui Iacov până la stadiul de
naţiune. Dar Iehova nu i-a revelat lui Iacov ce făcea El deşi Iacov
era patriarh şi profet (Gen. 42:36). Sub îndrumarea lui Dumnezeu,
şaptezeci şi cinci de descendenţi ai lui Avraam s-au coborât în
Egipt. Când au ieşit, cu 430 ani mai târziu, numărau milioane. Iar
când s-a apropiat timpul să-şi elibereze poporul din sclavia
Egiptului, Iehova i-a vorbit personal lui Moise prin intermediul
unui arbust arzător şi l-a mandatat să săvârşească miracole pentru
a le arăta israeliţilor şi egiptenilor semnificaţia şi puterea
numelui lui Iehova. Uşurinţa cu care au acceptat să se închine la
un viţel de aur pe câmpiile Sinaiului, de exemplu, şi alte semne de
credinţă slabă sugerează că în timp ce erau în Egipt ei nu au
păstrat ca şi grup închinarea curată practicată de strămoşul lor
Avraam. Israeliţii au intrat într-o relaţie specială de legământ cu
Dumnezeu după ce au părăsit Egiptul. Ei au primit Legea, care
trebuia să-i îndrume în domeniul moral, civil şi religios.
Societatea Watchtower prezintă aceste evenimente ca o paralelă la
modul în care Martorii lui Iehova au fost scoşi afară din "lume,"
în mod special din creştinătate, şi cum au primit îndrumare sau
conducere centralizată printr-un "canal de comunicaţie" pământesc,
având ca rezultat aducerea lor în forma organizată actuală.
Israelul este folosit ca un "tip" sau tablou al societăţii
superorganizate Watchtower. Este însă realist acest tablou? A creat
legea mozaică o structură administrativă centralizată asemănătoare
celei care îi guvernează pe Martorii lui Iehova de astăzi?
Cum a fost organizat Israelul?
Moise a
fost cu adevărat un "canal de comunicaţie" între Dumnezeu şi
israeliţi. Scriptura se referă la el ca la un "mediator" (Num.
12:7; Gal. 3:19). În acest rol el l-a prefigurat pe Isus Cristos
(Deut. 18:18,19; compară cu Fapte 3:19-23). Moise a condus Israelul
şi a fost un profet. Iosua, succesorul lui, a fost un conducător,
dar nu un mediator sau un profet. Ceea ce nu au fost nici fratele
lui Moise, Aaron, şi descendenţii lui, preoţii. Ei, la fel ca şi
ceilalţi membri ai tribului lor, leviţii, trebuiau doar să
îndeplinească funcţii religioase, nu executive sau profetice. Cine
dirija în acest caz lucrurile în Israel? Nu era nevoie de un guvern
centralizat din cauză că naţiunea Israel era de fapt o singură
familie. Era "organizată" după liniile de familie. În Israel
bătrânii şi "căpeteniile peste sute şi peste mii" nu erau aleşi
prin vot popular şi nu erau nici numiţi de Dumnezeu. Ei erau rudele
oamenilor pe care îi reprezentau. Fiecare trib era un grup de
familie, descindea dintr-un strămoş comun şi era înrudit de aproape
prin sânge. Legea mozaică le dădea israeliţilor îndrumarea morală
şi religioasă de care aveau nevoie. Ea asigura definiţii extinse
ale gândurilor şi acţiunilor păcătoase care puteau apare în orice
aspect al vieţii cotidiene, precum şi procedurile specifice de
urmat în cazurile de păcat. Dar ea nu stabilea vreo formă umană de
guvernare sau consiliu de administraţie. Sub Lege, israeliţii
trebuiau să fie îndrumaţi de conştiinţa personală mai degrabă decât
de domnitori umani care să impună controlul guvernamental prin
poliţie sau alte forţe armate. Sancţiunile împotriva păcătoşilor
sau călcătorilor de lege erau duse la îndeplinire în fiecare
comunitate de către poporul însuşi sub supravegherea bătrânilor.
Preoţii supervizau aducerea ofrandelor prevăzute ca sancţiune şi
alte proceduri religioase. Fiecare în parte era responsabil de
propria conduită în faţa lui Dumnezeu, a familiei lui şi a
comunităţii. Aceasta era o formă teocratică de guvernare în
adevăratul ei sens: Dumnezeu însuşi acţiona în locul oricărui rege
pământesc. A funcţionat această formă de guvernare?
De la Sinai la Samuel
După ce
au intrat în ţara promisă, israeliţii au trăit peste 350 ani fără
un rege uman sau vreun guvern centralizat. "În acele zile Israel nu
avea rege; fiecare făcea cum vedea de bine" (Jud. 21:25). Acest
aranjament teocratic nu a dus la anarhie. Dovezile arată că a
produs rezultate excelente. Dumnezeu alegea şi numea din când în
când judecători, după cum era nevoie. Ei acţionau ca şi
conducători, dar mai mult în domeniul militar decât în cel
guvernamental. Uneori era activ mai mult decât un singur judecător.
Alteori nici unul. Ei nu aveau nici o autoritate executivă
specială, nici nu acţionau ca regi peste Israel, pentru că Dumnezeu
trebuia să fie singurul lor domnitor. Ultimele capitole ale cărţii
Judecători conţin o relatare interesantă şi neobişnuită a modului
cum era administrată dreptatea sub acest aranjament în cazul unei
crime deosebit de violente. Raportul biblic arată că în decursul a
peste două treimi din perioada judecătorilor, a fost pace în ţară.
Urmând unor ocazii în care judecătorii au eliberat Israelul de
duşmani, au fost trei perioade de patruzeci de ani şi o perioadă de
optzeci de ani când ţara a avut "pace" (Jud. 3:11; 3:30; 5:31;
8:28). N-au mai fost niciodată atât de mulţi ani de pace după ce
s-a sfârşit acea perioadă a judecătorilor. De fapt, în tot acel
timp, Biblia consemnează că doar un profet, femeia Debora, a fost
trimisă la Israel. Ce lucru s-a întâmplat, care a schimbat
situaţia, şi a împiedicat condiţiile paşnice din ţară?
O idee rea prinde rădăcini
Cu
timpul, israeliţii au început să protesteze după un rege. Ei doreau
un guvern centralizat, vizibil. De ce? Oare pentru că forma de
domnie teocratică, care adusese pace şi prosperitate timp de
generaţii, nu funcţiona? Nu. Sau pentru că voiau să fie
protejaţi de apostazie? Nu. De ce se întâmpla acest lucru? Ei au
spus: "Atunci vom fi la fel ca toate celelalte naţiuni, cu un rege
care să ne conducă, să iasă înaintea noastră şi să poarte bătăliile
noastre" (1 Sam. 8:20). Motivul era pentru a se putea asemăna
naţiunilor păgâne din jurul lor. Ideea era egoistă, lumească şi
neteocratică. Şi Dumnezeu a spus în mod exact acest lucru. Samuel
s-a gândit că Israel îl respingea pe el ca profet, dar Iehova
Dumnezeu l-a corectat. Dumnezeu a spus că cererea lor era o
respingere a lui ca rege al lor. Dumnezeu l-a avertizat pe Israel
că o formă centralizată guvernare va duce la multe dificultăţi, dar
ei au continuat să insiste ca Dumnezeu să le dea un rege uman (1
Sam. 8-10). Dumnezeu le-a onorat cererea. A ales un om bun şi
capabil, pe Saul, drept primul lor rege. Cu trecerea timpului
calităţile bune pentru care fusese ales Saul s-au corupt. Dumnezeu
l-a respins pe Saul şi a ales un alt rege pentru Israel, pe tânărul
David, care a crescut şi a devenit un om "după inima lui
[Dumnezeu] " (1 Sam. 13:14). Chiar şi un om
cu o asemenea recomandare excelentă nu a fost fără greşeli
serioase. Domnia lui David a fost marcată de scandal personal şi
tragedie familială. Fiul lui David, Solomon, a fost numit "cel mai
înţelept dintre toţi oamenii". Domnia lui de patruzeci de ani a
fost marcată de pace, prosperitate şi fericire dar, odată cu
vârsta, şi el a fost infidel faţă de Dumnezeu (1 Reg. 11:4-6). Ca
rezultat, atunci când fiul lui Solomon, Roboam, a luat tronul,
Iehova a dezbinat naţiunea pentru totdeauna în două regate: zece
triburi în nord (Israel) şi două triburi în sud (Iuda). – 1 Reg.
11:9-13. Guvernarea centralizată asupra întregului Israel a eşuat
lamentabil. A durat numai trei generaţii, chiar dacă Dumnezeu
însuşi le selectase regii. De la acest punct înainte, în istoria
iudeilor, compararea israeliţilor cu Martorii lui Iehova din
secolul douăzeci devine chiar mai dificilă şi mai
complicată.
Două regate, o organizaţie?
După
dezbinarea în două regate, lucrurile n-au mai fost niciodată
aceleaşi pentru evrei. Regatul lui Iuda a continuat să aibă la tron
pe descendenţii lui David, în timp ce regatul lui Israel a avut mai
multe dinastii, uneori alternându-se la putere prin lupte
sângeroase. Cele două regate au purtat războaie cu duşmanii din
afară şi s-au luptat unul cu altul. Fiecare şi-a avut propria linie
de regi. Regatul de nord a stabilit un centru de închinare la
Samaria, mai degrabă decât la Ierusalim care era în teritoriul
regatului celor două triburi, şi i-a înlocuit în mare măsură pe
preoţii levitici cu preoţi nelevitici, ceea ce a dus la închinare
falsă. Este greu să ne imaginăm în ce fel ar putea fi comparată
situaţia guvernamentală din mijlocul evreilor cu o organizaţie
armonioasă singulară bazată pe o structură administrativă centrală.
Lucrurile nu s-au redus la fidelitate cu un regat fidel şi celălalt
infidel. Regi buni şi răi s-au găsit în ambele regate. Dumnezeu nu
a refuzat să trateze cu un regat sau cu celălalt. El a trimis
profeţi la ambele regate. În fiecare din ele, când domneau regi
nedrepţi, răutatea înflorea. Dar sub conducerea regilor înclinaţi
spre dreptate, avea loc în general o revenire la a formă de
închinare mai pură şi rezultau binecuvântări. Regatul de nord,
Israel, a căzut pentru totdeauna în mâinile împăratului asirian
Salmaneser pe la mijlocul secolului al optulea înainte de Cristos.
Cu timpul, câţiva dintre descendenţii lor s-au reîntors în fosta
lor capitală, Samaria, în nordul Palestinei. În zilele lui Isus ei
au fost cunoscuţi ca samariteni, şi erau urâţi de verişorii lor
evrei. După căderea regatului de nord, Iuda, regatul de sud, a
continuat să aibă atât regi buni cât şi regi răi. În secolul al
şaselea înainte de Cristos, Dumnezeu a permis până la urmă să fie
luaţi captivi în Babilon de către Nebucadneţar datorită
infidelităţii lor. După captivitate, un grup relativ redus s-a
întors la Ierusalim ca să reconstruiască templul şi să se reaşeze
în patria lor iudaică. Dar cei mai mulţi nu s-au întors niciodată
în Palestina. Au trecut aproape douăzeci de secole de când Dumnezeu
i-a promis prietenului său Avraam că urmaşii lui vor deveni o
naţiune şi până a veni Isus. Israeliţii s-au închinat din când în
când împreună cu fidelitate, îndeosebi în secolele dinainte de a
avea un rege. Dar ei nu au avut niciodată un consiliu sau corp
administrativ central care să se asemene chiar şi pe departe cu
organizaţia Watchtower de astăzi, fie ca formă fie ca funcţie. Cu
toate acestea, în decursul întregului timp ei au fost poporul ales
al lui Dumnezeu. De unde ştim acest lucru?
Isus trimis la "oile pierdute ale lui Israel"
La
timpul când Isus a venit în lume, Israelul ca naţiune era orice,
numai foarte organizat nu. Evreii erau guvernaţi de către străini.
Ei nu practicau închinarea curată. Majoritatea dintre ei (ce mai
rămăsese din regatul celor zece triburi, plus descendenţii unui
mare număr de evrei care nu s-au întors niciodată în Palestina după
captivitatea babiloneană) erau împrăştiaţi pretutindeni pe pământ.
Acolo erau guvernaţi de diverse naţiuni şi domnitori. Ei erau
divizaţi în punctele lor de credinţă. Au înzorzonat Legea şi au
adăugat la ea aşa încât chiar şi poruncile simple de genul
sabatului deveniseră aproape imposibil de respectat. Închinarea
îndeplinită în Ierusalim era coruptă de mercantilism, ritualuri
absurde şi formalităţi. În ciuda acestei situaţii, însă, serviciul
lui Isus a fost dirijat spre evrei şi samariteni, mai degrabă decât
spre păgâni. De ce? După cuvintele lui, el fusese trimis la "oile
pierdute ale lui Israel" (Mat. 15:24). În ciuda infidelităţii şi
apostaziei, ei erau încă poporul ales al lui Dumnezeu. Numai după
ce l-au respins pe Mesia‚ ‘casa le-a fost
abandonată şi lăsată lor’ – Mat.
23:38.
Cum a comunicat Dumnezeu cu Israelul?
Biblia
este plină cu exemple care arată cum a comunicat Dumnezeu cu
poporul său. Unora el le-a vorbit în mod direct (Gen. 46:1-4; Ios.
8:1) sau prin îngeri (Jud. 6:11-24; cap. 13). Alţii, inclusiv
profeţii, au primit viziuni sau visuri (1 Reg. 3:5-15; 9:1-9; Is.
1:1; Am. 7:1-9; Ezec. 1:1). Dar cele mai multe mesaje către poporul
lui Dumnezeu au fost transmise prin profeţi. După cum afirmă Evrei
1:1: "Dumnezeu… le-a vorbit în multe ocazii şi în multe moduri
strămoşilor noştri prin intermediul profeţilor". Profeţii apăreau
în Israel cel mai adesea când poporul lui Dumnezeu era infidel. Ei
primeau doar mesaje de la Dumnezeu şi le treceau mai departe la
alţii. Acele mesaje de la Dumnezeu sau profeţii avertizau poporul
să se întoarcă de la închinarea falsă şi-l încuraja să asculte de
Lege şi să practice închinarea adevărată. Cine îi numea pe profeţi?
Ei nu erau aleşi de lideri naţionali, de preoţi sau chiar de
alţi profeţi, ci erau numiţi de Dumnezeu însuşi prin spiritul sfânt
(Num. 11:24-29). Deoarece nu era prevăzut nici un aranjament în
Lege pentru numirea profeţilor şi nici vreo procedură oficială
de a-i autoriza, rămânea în seama fiecărui israelit să
stabilească singur dacă cineva care se intitula pe sine profet îl
reprezenta cu adevărat pe Dumnezeu. Astfel Legea specifica trei
semne de identificare ale profeţilor şi profeţiilor adevărate: 1.
profetul să vorbească în numele lui Iehova, 2. profeţia să se
adeverească, 3. profeţia să promoveze închinarea adevărată (Deut.
18:20-22; 13:1-4). Slujba de profet, aşa cum este ea descrisă în
Biblie, oferea puţin prestigiu şi putere sau chiar deloc. Profeţii
erau nepopulari. Cei mai mulţi dintre ei au fost trataţi jalnic de
poporul ales al lui Dumnezeu. Mulţi au fost persecutaţi brutal sau
omorâţi de către liderii naţiunii. Au fost organizaţi vreodată
profeţii într-un corp central care să dea îndrumare naţiunii
Israel? Biblia menţionează grupuri de profeţi în câteva locuri, ca
1 Sam. 10:5, 10; 2 Reg. 2:3, 5 şi 4:38, dar ei nu au acţionat
niciodată ca vreun fel de "canal de comunicaţie" regulat de la
Dumnezeu. De fapt, uneori profeţii nu erau conştienţi de existenţa
altor profeţi sau chiar de alţi închinători adevăraţi. De exemplu,
în timpul unei perioade de infidelitate a regatului de nord,
profetul Ilie credea că este singurul din Israel care nu se plecase
înaintea lui Baal. Totuşi Dumnezeu i-a descoperit: "Mi-am păstrat
şapte mii în Israel – pe toţi ai căror genunchi nu s-au plecat în
faţa lui Baal şi pe toţi a căror guri nu l-au sărutat" (1 Reg.
19:18). Acele persoane fidele au fost în mod sigur considerate
neloiale faţă de regele uns care era la putere. Tot aşa de sigur
însă este faptul că ele n-au fost organizate în nici un fel de
grup. Şi-au trăit în linişte credinţa personală în Dumnezeu
înconjuraţi de poporul infidel al lui Dumnezeu (dar totuşi ales).
În întreaga perioadă precreştină, Biblia menţionează indivizi care
i-au fost loiali lui Dumnezeu, indiferent dacă conducătorii
naţiunii erau sau nu fideli. Acest lucru a fost aşa până la timpul
apariţiei lui Isus. Un profet drept pe nume Simeon l-a văzut pe
copilaşul Isus, în împlinirea unei profeţii date lui de spiritul
sfânt. O profetesă numită Ana este de asemenea menţionată. –
Luca 2:25-38.
Începe era creştină
Sosirea
lui Isus a însemnat prezenţa unui nou purtător de cuvânt mai
degrabă decât a unui nou mod de comunicare între Dumnezeu şi
oameni. Evrei 1:2 spune: "La sfârşitul acestor zile [Dumnezeu] ne-a
vorbit prin intermediul unui Fiu, pe care l-a desemnat moştenitor
al tuturor lucrurilor şi prin care a făcut sistemele de lucruri".
Avea să stabilească Isus o organizaţie vizibilă care să-i
reprezinte interesele pe pământ, sau urma ca fiecare creştin în
parte să fie un ‘ambasador în locul lui Cristos’? (2 Cor. 5:20).
Când Isus a îndemnat la vigilenţă, "Petru a zis: `Doamne, spui
această ilustrare pentru noi sau pentru toţi?’ Şi Domnul a zis:
`Cine este cu adevărat administratorul fidel, cel prevăzător, pe
care stăpânul lui îl va numi peste toţi îngrijitorii săi ca să
continue să le dea măsura lor de hrană la timpul potrivit? Fericit
este sclavul acela dacă stăpânul lui, la sosire, îl găseşte făcând
aşa! Vă spun adevărat: Îl va numi peste toate bunurile sale". Isus
a arătat apoi că existau diverse posibilităţi de acţiune pentru
sclavii neascultători. El a concluzionat: "Sclavul acela care a
înţeles voinţa stăpânului său, dar care nu s-a pregătit sau nu a
acţionat în conformitate cu voinţa sa va fi bătut cu multe
lovituri. Dar cel care nu a înţeles şi, astfel, a făcut lucruri
care merită lovituri va fi bătut cu puţine. Într-adevăr oricui i
s-a dat mult i se va cere mult; şi oricui i s-a încredinţat mult i
se va cere mai mult decât în mod obişnuit" (Luc. 12:41-48).
Societatea Watchtower foloseşte întrebarea retorică a lui Isus din
pasajul paralel de la Matei 24:44-51 ca bază pentru asumarea
autorităţii drept "[unicul şi singurul] sclav fidel şi prevăzător"
căruia i s-au încredinţat "toate bunurile [stăpânului]". Dar este
greu să ne imaginăm că această pildă se referă la mai multe
organizaţii religioase, fiecare cu mai multă sau mai puţină
răspundere în funcţie de ce a făcut fiecare cu cunoştinţa pe care a
avut-o. Ea are sens numai ca un sfat adresat creştinilor ca
indivizi de a fi permanent conştienţi de importanţa unei conduite
potrivite faţă de alţii, în mod deosebit faţă de ceilalţi creştini,
amintindu-şi întotdeauna faptul că într-o zi fiecare va trebui să
dea socoteală în faţa unui Stăpân mai mare.
Au fost apostolii un "corp de guvernare?"
Dacă
Isus ar fi dorit să stabilească un "canal de comunicaţie" prin care
să fie descoperită înţelegerea progresivă a Scripturilor, în mod
sigur ar fi fost de aşteptat ca apostolii lui fideli să fie
cei cărora să li se reveleze "noua lumină". Relatarea biblică arată
însă că nu acesta a fost cazul. Unii dintre apostoli apar frecvent
în relatarea inspirată despre extinderea creştinismului. Dar numai
trei au scris părţi ale Bibliei: Matei, Petru şi Ioan. Alţii dintre
cei doisprezece nu apar atât de mult în creşterea şi răspândirea
creştinismului ca Pavel, Barnaba, Sila şi Timotei. Iar cea mai
însemnată parte a scripturilor inspirate creştine a fost scrisă de
alte persoane decât cei doisprezece, în mod deosebit de Pavel, dar
şi de Marcu, Luca, Iacov şi Iuda. Viaţa, moartea şi învierea lui
Isus au împlinit multe profeţii în moduri neanticipate de
învăţătorii religioşi din zilele apostolilor. Creştinii aveau
nevoie de ajutor pentru a le înţelege. Cum le-a fost descoperit
primilor creştini adevărul despre rolul lui Isus ca Mesia? Conform
cu Luca 24:13-35, Isus, în aceeaşi zi în care a fost înviat, li s-a
arătat la doi discipoli pe drumul spre Emaus, unui bărbat numit
Cleopa şi, probabil, soţiei lui. "Şi, începând cu Moise şi cu toţi
Profeţii, le-a interpretat (lor, nu la cei unsprezece) lucrurile
privitoare la el însuşi în toate Scripturile". Această explicaţie
completă a felului în care profeţiile ebraice se aplică la Isus a
fost un exemplu deosebit de revelaţie divină. Isus a mâncat
împreună cu ei şi a plecat. Ei s-au întors imediat la Ierusalim,
i-au găsit pe cei unsprezece apostoli şi le-au povestit despre
întâlnirea lor cu Isus. În timp ce ei relatau cele întâmplate, Isus
s-a arătat grupului adunat. Înainte de a urca la cer, Isus le-a
indicat celor unsprezece că i-a fost deja dată autoritatea să-şi
asume responsabilitatea personală pentru toate lucrurile: "Toată
autoritatea mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Duceţi-vă deci şi
faceţi discipoli din oameni ai tuturor naţiunilor, botezându-i în
numele Tatălui şi al Fiului şi al spiritului sfânt, învăţându-i să
respecte tot ce v-am poruncit. Şi iată, eu sunt cu voi în toate
zilele până la încheierea sistemului de lucruri" (Mat. 28:18-20).
Isus le spusese discipolilor înainte de moartea lui că le va
trimite un mângâietor, un ajutor sau un sfătuitor, care va lua
locul lui pe pământ după ce se va reîntoarce la ceruri: "Şi eu îl
voi ruga pe Tatăl, şi el vă va da un alt ajutor care să fie cu voi
pentru totdeauna, spiritul adevărului… Voi îl cunoaşteţi pentru că
rămâne cu voi şi este în voi" (Ioan 14:16, 17). Vorbind mai târziu
despre lucrarea spiritului sfânt, Isus a continuat: "Totuşi când va
sosi acela, spiritul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul,
căci el nu va vorbi din propriul său îndemn, ci va spune ce va auzi
şi vă va învăţa lucrurile care vin. Acela mă va glorifica, deoarece
va primi din ceea ce este al meu şi vi-l va anunţa" (Ioan
16:13-15). Urma să lucreze spiritul sfânt doar într-un interval
scurt, o generaţie sau două după naşterea congregaţiei creştine,
până ce Isus şi-ar putea organiza biserica nou formată să-şi asume
sarcinile spiritului sfânt, adică, hrănirea discipolilor,
"călăuzirea lor în tot adevărul", şi vorbirea în favoarea sau
glorificarea lui Isus? Nu. Isus a spus că spiritul va fi cu ei
"pentru totdeauna", neavând nevoie de nici o înlocuire. Din
cauză că Isus urma să fie în contact permanent cu discipolii săi
după învierea lui prin spiritul sfânt, el nu avea nici un motiv
să-i îndemne să aştepte dezvoltarea vreunui grup centralizat de
reprezentanţi umani pentru călăuzire şi conducere. Isus nu indicase
altfel prin cuvintele: "Unde doi sau trei sunt adunaţi în numele
meu, eu sunt acolo, în mijlocul lor" (Mat. 18:20).
"Conciliul" de la Ierusalim – sursă de "lumină nouă?"
Societatea Watchtower sugerează că bătrânii congregaţiei de la
Ierusalim, oraşul de unde a început să se răspândească
Evanghelia în toată lumea, aveau un rol asemănător corpului de
guvernare al Martorilor lui Iehova, luând decizii de importanţă
majoră pentru creştinii din celelalte congregaţii şi acţionând ca o
sursă de înţelegere sistematică a adevărului. Ea afirmă că bătrânii
din Ierusalim au acţionat în această capacitate atunci când s-a
ridicat o problemă în legătură cu circumcizia. Învaţă însă Biblia
acest lucru? Care a fost rolul congregaţiei de la Ierusalim şi cum
a acţionat Isus însuşi şi spiritul sfânt în ridicarea şi rezolvarea
acestei probleme? Să examinăm consemnarea găsită în Fapte 15:1-35
şi Galateni 2:1-14. Conform celor descrise în Fapte, chestiunea s-a
ridicat când un număr de bărbaţi au venit de la Ierusalim ("de la
Iacov", vezi Gal. 2:12) la Antiohia şi au început să înveţe pe
alţii ceva nou, ceva ce Pavel nu-i învăţase pe credincioşii dintre
naţiuni. Care era acest "adevăr nou" de la Ierusalim? "Nu puteţi fi
salvaţi dacă nu vă circumcideţi după obiceiul lui Moise", ziceau
ei. Aceasta era în conflict direct cu ceea ce Isus însuşi îi
descoperise lui Pavel, că oricine putea fi salvat numai prin
credinţă. Pavel s-a opus cu putere acestei "învăţături noi". Dar
oamenii din Ierusalim au insistat că aveau dreptate, aşa încât
Pavel şi Barnaba ‘s-au urcat la apostolii şi bătrânii din
Ierusalim, în legătură cu această dispută’. Relatarea lui Pavel din
Galateni arată că el s-a dus la Ierusalim la îndrumarea însuşi a
Domnului, "în urma unei revelaţii." După cum s-a confirmat, unii
creştini dintre evrei chiar credeau că circumcizia era necesară
pentru salvare. Relatarea acestei situaţii dată de Pavel
congregaţiei galatenilor, arată că el s-a dus la o întrunire
privată cu cei "care păreau să fie ceva" în congregaţie, bătrânii
proeminenţi. El a "prezentat înaintea lor vestea bună pe care [o
predica] printre naţiuni,… şi nu le-am cedat în sensul de a ne
supune, nu, nici măcar pentru o oră". Acei oameni devotaţi, sub
conducerea spiritului sfânt, au recunoscut că greşeau, au acceptat
corectarea dată de Cristos prin Pavel şi au exprimat
lucrurile deschis într-o întrunire mai mare cu alţi bătrâni,
îndrumând-o, sub conducerea spiritului sfânt, aşa încât toţi au
ajuns la un punct de vedere corect. Apoi ei au scris o scrisoare de
justificare, adresată în mod special creştinilor dintre naţiuni
aflaţi în Antiohia, sugerând câteva lucruri pe care ar trebui să le
evite pentru a contribui la pacea dintre evrei şi neevrei, ca şi la
sănătatea şi prosperitatea lor. 3
Nu există desigur nici o dovadă că la
această întrunire a apărut vreo nouă înţelegere. Bătrânii din
Ierusalim mai degrabă au primit corecţia decât să dea îndrumare.
Această relatare nu produce nici o dovadă că exista un "corp de
guvernare" alcătuit din bărbaţi în Ierusalim care făcea reguli şi
reglementări pentru a fi trecute la toţi ceilalţi creştini.
Lucrurile stau exact invers. Dovezile arată că spiritul lui
Dumnezeu lucra prin persoane individuale fidele pentru a conduce
congregaţia creştină într-o direcţie opusă erorii.
(3)
În scrisoare, creştinii dintre naţiuni sunt încurajaţi să se abţină
de la "hrana poluată de idoli" şi de la "carnea animalelor
strangulate". Mai târziu însă, Pavel discută despre consumarea
cărnii şi a altor alimente şi face clar că evitarea lor a fost o
problemă de conştiinţă şi că, pentru creştini, evitarea acţiunilor
care i-ar putea poticni pe alţii este un factor motivator
principal. – Compară Rom. 14:14, 20, 21; 1 Cor.
10:19-33.
Spiritul lui Dumnezeu lucrează cu primii creştini
Isus le-a spus discipolilor săi să
rămână în Ierusalim numai până ce vor fi "îmbrăcaţi cu putere de
sus" (Luca 24:49). Acest lucru s-a întâmplat la Pentecostă. Petru a
vorbit cu acea ocazie, aplicând profeţia lui Ioel la ceea ce se
întâmplase. Acea profeţie conţinea o prezicere care urma să fie
împlinită în toată era creştină: "Voi turna din spiritul meu peste
orice fel de carne, şi fiii voştri şi fiicele voastre vor profeţi
şi tinerii voştri vor vedea viziuni şi bătrânii voştri vor visa
visuri; şi chiar peste sclavii mei şi peste sclavele mele voi turna
din spiritul meu în zilele acelea, şi ei vor profeţi" (Fapte 2:17,
18). Această profeţie spunea că Dumnezeu va comunica prin spiritul
sfânt cu creştinii în exact aceleaşi moduri în care a făcut-o în
timpurile precreştine, în mod direct, prin viziuni, visuri şi prin
profeţi. Arată relatarea scripturală că s-a întâmplat acest lucru?
Cartea Fapte este plină de consemnări care ilustrează clar
împlinirea profeţiei lui Ioel. Ea arată implicarea foarte activă a
lui Isus, în mod personal, ca şi a spiritului sfânt, a îngerilor,
viziunilor şi visurilor în congregaţia creştină timpurie. Aceasta a
inclus convertirea unor persoane, expansiunea congregaţiei,
alegerea şi îndrumarea apostolilor şi misionarilor, apărarea
congregaţiei de corupţie prin falsitate, încurajarea şi sprijinirea
creştinilor în încercări şi necazuri, şi călăuzirea înregistrării
şi prezervării tuturor informaţiilor esenţiale de care urmau să
aibă nevoie creştinii în secolele viitoare, adică Scripturile
creştine. Nu a fost nici o parte esenţială a creşterii
creştinismului pe care Isus sau spiritul sfânt să n-o fi îndrumat
şi condus. Să analizăm cazul lui Filip şi al Etiopianului. Pilip
predica în Samaria. Un înger l-a trimis pe drumul de la Ierusalim
la Gaza. Pe drum el a întâlnit un eunuc etiopean. Spiritul l-a
trimis pe Filip la carul lui. După ce Filip l-a botezat, spiritul
lui Dumnezeu l-a condus în altă parte pe Filip (Fap. 8:36, 39, 40).
Să luăm cazul lui Corneliu, un om devotat, temător de Dumnezeu. El
a avut o viziune cu un înger al lui Dumnezeu care i-a spus să
trimită nişte oameni la Iope să-l aducă pe Petru. Între timp Petru,
care se ruga pe acoperiş, a căzut într-o transă şi i s-a spus de
către o voce că lucrurile pe care le considera înainte necurate
erau acum curate. Spiritul i-a spus despre oamenii trimişi de
Corneliu. Petru s-a dus la casa lui Corneliu, unde a predicat
Evanghelia la un grup mare de oameni care au devenit creştini (Fap.
10:1-46). Isus însuşi l-a convertit pe Saul (Fap. 9:3-6; 15). Saul
(Pavel), sub influenţa spiritului sfânt, s-a remarcat între
apostoli prin ducerea mesajului creştin la nevrei. El a întemeiat
multe congregaţii. Cine l-a autorizat să facă astfel? Congregaţia
de la Ierusalim sau cea din Antiohia de unde plecase în călătoriile
lui misionare? Nu. Saul şi Barnaba au fost mandataţi ca misionari
şi trimişi la îndrumarea expresă a spiritului sfânt (Fap. 13:1-4).
Relatarea arată că cei cărora le predica Pavel erau îndreptaţi să
privească spre Cristos însuşi în privinţa îndrumării mai degrabă
decât spre vreun grup de bătrâni din Ierusalim sau de altundeva.
Când Pavel i-a vorbit unui temnicer din Filipi, el i-a vestit
simplu cuvântul lui Dumnezeu, lui şi la "toţi cei din casa lui", la
scurt timp după eliberarea miraculoasă cândva după miezul nopţii.
Înainte de zori, temnicerul şi toată casa lui (probabil inclusiv
copiii şi slujitorii) au fost botezaţi. Le-a îndreptat Pavel
atenţia către congregaţia locală pentru a-şi termina "pregătirea"?
Nu, pentru că nu exista nici o congregaţie acolo, doar un recent
convertit, o femeie pe nume Lidia (Fap. 16:30-34). Există multe
alte exemple care ar putea fi citate, dar mesajul este clar: Isus
Cristos însuşi şi spiritul sfânt, mai degrabă decât vreun grup de
oameni, au jucat rolul cel mai activ în călăuzirea creştinilor
timpurii. Spiritul sfânt i-a îndrumat pe Pavel şi pe însoţitorii
lui în timpul călătoriilor lor misionare (Fap. 16:6-10; 18:9-11;
20:22, 23; 21:4), i-a scos din primejdii, i-a inspirat să scrie
scrisorile către congregaţii, care au apărut ca rezultat al
eforturilor lor, şi a numit supraveghetori (Fap. 20:28; 32, 33).
Asemenea israeliţilor, şi creştinii au avut o cale să distingă
între profeţii adevăraţi şi cei falşi şi între învăţăturile lor.
Apostolul Ioan, referindu-se la această problemă, nu sugerează
vreun fel de proces de aprobare organizat. Mai degrabă, el a spus
să se testeze "exprimările inspirate": "Orice exprimare inspirată
care îl mărturiseşte pe Isus Cristos ca fiind venit în carne
provine de la Dumnezeu, dar orice exprimare inspirată care nu îl
mărturiseşte pe Isus nu provine de la Dumnezeu. În plus, aceasta
este exprimarea inspirată a anticristului, despre care aţi auzit că
vine, şi acum ea este deja în lume" (1 Ioan 4:1-3). Ioan nu se
concentrează asupra sursei profeţiei sau asupra conduitei
profetului ca şi criteriu pentru judecarea spiritului sau intenţiei
mesajului care se presupune că vine de la Dumnezeu. Mai degrabă, o
profeţie este judecată după obiectivul ei. Dacă ea îl pune în
centru pe Cristos şi lucrarea lui răscumpărătoare, este de la
Dumnezeu. Dacă nu, este de la anticrist. (Apoc. 19:10).
Lucrează Dumnezeu cu persoane individuale şi cu o
organizaţie?
Având în
vedere dovezile copleşitoare care arată că Dumnezeu şi-a comunicat
întotdeauna voia lui prin persoane individuale, cineva ar putea
întreba: Este posibil ca Dumnezeu să ne comunice anumite lucruri în
mod personal, iar alte lucruri printr-o organizaţie aprobată care
să acţioneze ca un profet? Această concepţie se bazează pe ideea că
o organizaţie poate acţiona ca o persoană. Asocierea cu o
organizaţie îi poate influenţa pe membrii ei să copieze punctele de
vedere ale liderilor, să se exprime în mod asemănător şi să
acţioneze uniform. Ar putea părea că organizaţia are o "minte" a
ei. Dar nu este aşa. O organizaţie nu are capacitatea de a avea
gânduri, sentimente sau opinii independente. Nu este o entitate
separată asemenea unei persoane. Organizaţiile se formează atunci
când un număr de persoane individuale doresc să-şi reunească
eforturile pentru a îndeplini o sarcină, pentru a atinge un
obiectiv sau pentru a se bucura de compania reciprocă. Organizaţia
poate fi mică sau mare, lejeră sau restrânsă. Membrii grupului ar
putea forma o corporaţie legală pentru a conduce afacerile. Ei pot
numi lideri sau purtători de cuvânt pentru grup şi pot distribui
funcţii la diferiţi membri. Ei ar putea elabora reguli de conduită
şi metode de operare care să fie urmate până la atingerea
obiectivelor. Însă deşi este ceva obişnuit să vorbim despre o
organizaţie ca îndeplinind ceva, nici un fel de activitate
atribuită unei organizaţii nu este realizată de fapt
independent de membrii individuali, lucrând singuri sau împreună.
Orice gând sau acţiune vine de la o persoană. Separat de membrii
ei, o organizaţie este absolut incapabilă să genereze, să comunice
sau să pună în practică ideea. Aceasta înseamnă că orice informaţie
care vine de la "organizaţie", vine în realitate de la o persoană,
chiar dacă acel membru ar putea încerca în mod sincer să vorbească
în folosul grupului. Aşa se explică de ce este uneori atât de greu
pentru Martorii bine intenţionaţi să determine care este
propriu-zis "punctul de vedere al Societăţii" în anumite probleme,
deoarece informaţiile scrise şi cele orale ar putea fi
contradictorii. Acest lucru este aşa deoarece ele reflectă pur şi
simplu punctele diferite de vedere ale oamenilor diferiţi care
produc informaţia care se comunică sau se publică. O organizaţie
asigură doar o cale de a face lucrurile. Ea nu are puncte de
vedere, memorie sau conştiinţă proprii. Nu poate nici iubi nici
urî. Nu are emoţii şi sentimente. Nu poate face bine sau rău.
O organizaţie nu poate face nimic de la ea însăşi. Numai oamenii
pot face anumite lucruri. Şi numai o persoană poate avea o relaţie
cu Dumnezeu (sau cu oricine altcineva). După războiul al doilea
mondial organizaţia nazistă n-a fost niciodată judecată pentru
crime de război. Dar indivizii care au fost asociaţi cu ea au fost
judecaţi. O organizaţie nu poate comite crime şi nici nu poate fi
pedepsită pentru ele. Ea nu poartă nici o răspundere. Dar oamenii
da. Iată de ce a zis Isus, referindu-se la sosirea sa în glorie, că
va... "separa pe oameni unii de alţii, aşa cum un păstor separă
oile de capre". El a continuat arătând că îşi va baza judecata pe
conduita personală mai degrabă decât pe loialitatea oarbă faţă de
reguli sau puncte de credinţă ale organizaţiilor (Mat. 25:31-46).
Asta nu este egal cu a spune că organizaţiile sunt greşite sau rele
în sine. Dar ele trebuie văzute drept ceea ce sunt aşa cum trebuie
înţeles şi ceea ce nu sunt.
Ce este o organizaţie?
Cuvântul
"organizaţie" vine din grecescul organon, care înseamnă
unealtă, instrument sau sculă. Astfel o organizaţie este mai mult
decât doar un grup de oameni. Asemenea sculelor sau instrumentelor,
organizaţiile sunt formate pentru a îndeplini anumite scopuri sau
pentru a influenţa un grup anume care este în afara organizaţiei
înseşi. Termenul este asociat cel mai adesea cu afacerile,
activitatea politică şi sindicatele, care toate îşi derivă puterea
din resursele colective ale multor indivizi şi o folosesc pentru a
realiza scopuri care ar fi intangibile pentru un singur individ.
Consultarea unei concordanţe va arăta că organon nu apare
niciodată în Biblie, şi nici conceptul pe care îl transmite.
Cuvintele ebraice traduse "unealtă" sau "instrument" sunt literale,
iar aceşti termeni nu sunt aplicaţi niciodată în Scriptură în mod
colectiv la închinătorii aprobaţi ai lui Dumnezeu. În loc de
aceasta, Biblia vorbeşte despre creştini ca fiind o "congregaţie"
sau un "corp", a cărui finalitate sau raţiune de a fi se găseşte în
corpul însuşi. Deşi i-ar putea influenţa pe cei din afara corpului,
creştinii adevăraţi trăiesc numai din cauza capului corpului şi
pentru acesta, Isus Cristos. Relaţia personală intensă dintre
fiecare credincios şi capul Isus este subliniată în mod repetat în
Scripturile greceşti creştine. În contrast cu modul în care Biblia
se referă la un corp de credincioşi, conceptul de "organizaţie
vizibilă" folosită de Dumnezeu ca unealtă sau instrument pentru a
îndeplini lucrarea lui, cum ar fi predicarea, anunţarea judecăţilor
sau alte activităţi, este foarte puternic accentuată în
publicaţiile Watchtower. Acolo se găseşte întotdeauna un aspect
care este prezent în afaceri, politică şi sindicate: un grup mic de
lideri autorizaţi să dea îndrumare şi să ia decizii pentru ceilalţi
membri ai grupului de la care se aşteaptă să asculte fără
comentarii sau punere la îndoială. Şi aşa cum este cazul şi în
afaceri, politică sau sindicate, loialitatea faţă de organizaţia
însăşi este un concept cheie. În acest cadru, conştiinţa personală
şi judecata individuală sunt mai puţin importante decât "unitatea"
(în practică uniformitatea), pentru că dacă nu este respectată
conducerea organizaţiei, nu există nici o organizaţie. Aceasta
înseamnă că singura autoritate pe care o au organizaţiile este în
minţile membrilor individuali care ascultă de regulile şi
îndrumările organizaţiei (compară Romani 6:16). Ascultarea faţă de
directivele date de reprezentanţii unei organizaţii ar putea fi
percepută ca ascultare faţă de acea organizaţie. Dar nu este. Este
pur şi simplu ascultare faţă de voinţa membrilor individuali care
au elaborat acele directive. O organizaţie nu are o voinţă a ei
înseşi, din cauză că organizaţiile nu sunt personalităţi sau
entităţi cu voinţe, intelecte şi capacităţi independente. Este uşor
să se piardă din vedere acest fapt simplu în confruntare cu dovada
enormelor realizări care sunt posibile atunci când oamenii îşi
unesc pe un făgaş comun eforturile lor. Construcţiile uriaşe însă,
ca şi orice alte realizări materiale nu-l impresionează pe
Dumnezeu, nici nu indică neapărat favoarea şi binecuvântarea lui
(Gen. 11:6). N-ar trebui să fim intimidaţi sau prostiţi atunci când
liderii unei organizaţii religioase arată spre unele semne vizibile
ale "succesului" ca o indicaţie că Dumnezeu i-a binecuvântat sau
sprijină lucrarea lor. Dumnezeu are resurse şi capacităţi absolut
nelimitate. El nu are nevoie de clădiri, prese de tipărit, sprijin
financiar sau orice alt lucru de infrastructură organizaţională
pentru a-şi înmulţi resursele, aşa de parcă acestea ar fi lucruri
pe care el nu le-ar putea face el însuşi. Dumnezeu nu are nici una
din limitările asociate cu organizaţiile. De exemplu, regulile şi
reglementările organizatorice care ar putea fi cel mai bun
compromis posibil pentru a guverna comportamentul oamenilor ca şi
grup, ar putea fi nedrepte pentru aceiaşi oameni ca persoane
individuale în cadrul grupului. Dumnezeu, pe de altă parte, poate
da îndrumări personalizate fiecăruia în parte. Ne putem baza pe
faptul că Tatăl nostru ceresc ne cunoaşte necesităţile individuale
şi le va satisface în cel mai bun mod posibil. – Mat. 6:31-33; 1
Ioan 5:13-15, 20.
"Veniţi la mine"
În secolele care au trecut de
la moartea apostolilor, au fost formate multe organizaţii
religioase, adesea cu intenţii foarte sincere, pentru a asigura
asociere, a contracara persecuţia şi a-i proteja pe credincioşi de
învăţături false. Totuşi, cu timpul, fondatorii iniţiali mor şi
numărul membrilor creşte. Membrii activi şi cu influenţă ai acestor
organizaţii mai curând sau mai târziu ar putea scăpa din vedere
scopul iniţial al formării asocierii sau organizaţiei. Lipsindu-le
credinţa în capacitatea lui Isus de a satisface nevoile
discipolilor săi sau mişcaţi poate de un simţ al responsabilităţii
ori atraşi de ocazii de câştig financiar, putere sau prestigiu, ei
s-ar putea ascunde îndărătul obiectivelor nobile afirmate în statut
ale organizaţiei şi să manevreze lucrurile aşa încât să câştige
control sporit asupra altora. Consecinţele teribile care rezultă în
cele din urmă când acest proces se maturează sunt scrise cu sânge
şi lacrimi în paginile istoriei. Liderii acestor organizaţii ar
putea pretinde că îl reprezintă pe Cristos şi să insiste că au
autoritate să vorbească în numele lui. Declarând că au dreptul să
interpreteze Biblia, ei îl elimină prin excludere pe oricine nu
este de acord cu interpretările lor. Ei şi-ar putea pune vederile
proprii în locul mesajului pur al Bibliei şi şi-ar putea spori
numărul de membri prin mijloace omeneşti cum ar fi promisiunea
siguranţei în cadrul organizaţiei. Ei ar putea să-şi menţină
numărul de membri prin şantaj, constrângere sau ameninţări, să
impună reguli şi regulamente pentru aceştia, să ceară loialitate şi
sprijin financiar, şi să bage groaza în persoanele sincere prin
tirania autorităţii. Toate aceste acţiuni îi aduc mare dezonoare
lui Isus Cristos. După ce a descris pe larg tipul de conduită
iubitoare pe care aveau s-o manifeste adevăraţii lui continuatori,
Isus a avertizat: "Păziţi-vă de profeţii falşi, care vin la voi în
haine de oi, dar care în interior sunt lupi răpitori". El a spus că
"oamenii aceştia" pot fi recunoscuţi după conduita sau "roadele"
lor, nu ca şi organizaţie , ci ca şi indivizi (Mat. 7:15-20). Iată
de ce creşterea sau mărimea organizaţiei nu arată neapărat
aprobarea şi binecuvântarea lui Dumnezeu, pentru că Isus a spus că
"se vor ridica mulţi profeţi falşi şi îi vor induce în eroare pe
mulţi" (Mat. 24:11).
Organizaţiile nu sunt rele în
sine. Ele pot canaliza resursele ca timpul, energia şi banii. În
mâini rele însă, o organizaţie religioasă ar putea folosi aceste
resurse în alte scopuri decât onorarea lui Isus Cristos. Dacă unii
din membrii lor aleg să-şi urmeze conştiinţa în locul conducerii
organizaţiei, pot ajunge în dezacord cu ceilalţi membri ai
organizaţiei. În acest caz, liderii i-ar putea ameninţa, cataloga
drept „periculoşi” pentru ceilalţi membri sau excomunica. Acest
lucru nu este ceva nou. Dacă membrii unei organizaţii religioase ne
urăsc sau ne numesc „apostaţi” din cauză că alegem în mod conştient
să-l urmăm pe Dumnezeu şi pe Fiul său, mai degrabă decât pe liderii
organizaţiei, şi ca rezultat ne exclud din asocierea lor, ne putem
aminti cuvintele consolatoare ale lui Isus:
„Fericiţi sunteţi voi
când oamenii vă urăsc şi când vă exclud şi vă defăimează şi vă
resping numele ca fiind rău, din cauza Fiului omului. Bucuraţi-vă
în ziua aceea şi săltaţi, pentru că, iată, recompensa voastră este
mare în cer” (Luca 6:22, 23; compară 3 Ioan 9, 10).
Petru a afirmat: "Dumnezeu nu este părtinitor,
ci în orice naţiune, omul care se teme de el şi practică dreptatea
este demn de a fi acceptat de el" (Fap. 10:34, 35). Pavel a
adăugat: "[Dumnezeu] nu este departe de nici unul dintre noi" (Fap.
17:26, 27). Răspunsul nostru către Dumnezeu poate apărea în orice
loc, în orice timp, şi trebuie să se întâmple pe o bază personală.
Dumnezeu ne-a cumpărat pe fiecare dintre noi ca indivizi cu sângele
Fiului său. El vrea ca fiecare dintre noi să ne căim personal de
păcatele noastre, să acceptăm iertarea şi să venim la Isus. "Veniţi
la mine", a spus Isus,"...şi eu vă voi înviora." (Mat.
11:28).
Unde să ne ducem de aici?
Biblia
spune că Dumnezeu le-a vorbit oamenilor prin profeţi în timpurile
precreştine şi prin Fiul său în era creştină. Nu există absolut
nici o dovadă niciunde în Biblie care să dea măcar de înţeles că
Dumnezeu a stabilit vreodată sau a lucrat printr-un grup mic de
slujitori ca reprezentanţi speciali care să acţioneze regulat ca
administratori ai săi, revelând mesajele sau voinţa lui expresă
către restul poporului său fidel. Iată de ce nu există nici măcar
un singur îndemn în Biblie pentru slujitorii lui Dumnezeu să
identifice sau să manifeste loialitate, fidelitate ori obedienţă
faţă de un asemenea grup reprezentativ aprobat. Nu ne putem
transfera responsabilitatea personală faţă de Dumnezeu unei alte
persoane şi, aşa cum am văzut, o organizaţie nu poate prelua
responsabilitatea pentru nici un lucru. Pavel a spus: "Fiecare
dintre noi îi va da socoteală despre sine lui Dumnezeu" (Rom.
14:12). În ziua în care va trebui să dăm socoteală lui Dumnezeu
pentru modul cum am trăit, loialitatea faţă de o organizaţie nu va
fi un substitut pentru credinţa în Dumnezeu şi consecinţa acesteia,
conduita creştină bună faţă de alţii, în special faţă de
continuatorii lui Isus. Concluziile prezentate aici, dacă sunt
acceptate, ar putea crea o problemă pentru persoanele care ar dori
să nu continue asocierea cu organizaţia Watchtower. Dacă aleg să
plece, s-ar putea întreba unde să se ducă. Chiar dacă au
dezacorduri doctrinare serioase cu organizaţia Watchtower, ei ar
putea lua în calcul pur şi simplu să rămână cu ea, deoarece
consecinţele plecării, în special pe motive de doctrină, vor
include aproape sigur respingerea de către prieteni şi familie,
plus defăimare şi bârfă. Plecarea ar putea părea că nu merită,
având în vedere acest tratament rău, mai ales dacă se pleacă în
căutarea "adevărului" la alt grup sau biserică şi acolo se
descoperă că noua biserică are unele doctrine corecte, dar nu
"întregul adevăr". Căutarea după "adevăr" între organizaţiile
religioase ar putea fi infructuoasă şi frustrantă. Cu siguranţă
însă aceasta nu este nici singura, nici cea mai bună alternativă.
În realitate problema n-ar trebui să fie nicidecum aceea de a alege
între organizaţii. De ce nu? Publicaţiile Watchtower învaţă că
religia adevărată trebuie să înveţe tot adevărul, că dacă numai o
singură învăţătură este incorectă, întreaga masă de învăţături este
suspectă. În concepţia Watchtower, "adevărul" constă din
"învăţături corecte" sau "explicaţii exacte" care par să corespundă
realităţii, interpretări care pot fi sprijinite sau "dovedite" prin
raţionamente ale minţii, folosind referinţele biblice ca sprijin în
acelaşi mod în care un om de ştiinţă sau un matematician ar putea
încerca să explice procesele din universul fizic argumentând cu
ajutorul axiomelor matematice ori fizice acceptate.
Această
abordare nu poate fi folosită pentru al cunoaşte pe Dumnezeu. Pavel
ne-a prevenit să nu privim cunoştinţa în acest fel: "cunoştinţa
îngâmfă, insă iubirea zideşte. Dacă cineva crede că a dobândit
cunoştinţă despre un lucru, nu îl cunoaşte încă aşa cum ar trebui
să-l cunoască. Dar dacă cineva îl iubeşte pe Dumnezeu, acela este
cunoscut de el." (1 Cor. 8:1-3). Pavel clarifică că faptul de a-l
iubi pe Dumnezeu este cu mult mai important decât ceea ce ştim
despre unele fapte sau pasaje biblice. Nici o persoană sau grup de
persoane, şi astfel nici o organizaţie, biserică sau grup religios
nu cunoaşte toate lucrurile despre Dumnezeu sau căile lui. Astfel
nimeni nu poate găsi "adevărul care conduce la viaţă veşnică"
căutând explicaţia "corectă" a pasajelor biblice sau "dovedind"
poziţii doctrinare. "Adevărul", în sens biblic, pur şi simplu nu se
găseşte în aceste lucruri. Isus a spus: "Eu sunt calea, adevărul şi
viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin intermediul meu" (Ioan
14:6). În consecinţă, cunoaşterea "adevărului" în sensul Bibliei
trebuie să înceapă prin formarea unei relaţii cu Fiul lui Dumnezeu,
Isus Cristos, prin acceptarea simplă a lui ca Salvator, Mediator,
Domn şi Rege, şi prin invitarea lui în viaţa personală (1 Cor.
3:11; Apoc. 3:20). Când mulţi dintre discipolii lui Isus l-au
părăsit din cauză că nu au înţeles unele din învăţăturile lui, el
i-a întrebat pe cei doisprezece: „Nu vreţi să vă duceţi şi voi,
nu?” Petru a replicat: „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvinte
de viaţă veşnică; şi noi am crezut şi am ajuns să ştim că tu eşti
Sfântul lui Dumnezeu” (Ioan 6:67-69). Apostolii lui Isus nu aveau
să-l părăsească ca să se ducă altundeva în căutarea „adevărului”.
Răspunsul lui Petru la întrebarea lui Isus arată că el a înţeles în
ce consta problema: nu unde să plece, ci în cine să aibă încredere.
Apostolii ştiau că nu se puteau încrede în nici o altă persoană sau
grup de persoane să le dea învăţături care să ducă la viaţă
veşnică. Apostolul Ioan ne asigură că nouă ne-a fost dată
înţelegere "pentru a ajunge să-l cunoaştem pe Cel adevărat. Şi noi
suntem în comuniune cu Cel adevărat, prin intermediul Fiului său
Isus Cristos. Acesta [Cel adevărat] este Dumnezeul adevărat şi
viaţa veşnică" (1 Ioan 5:20). Ioan a continuat: "Copilaşilor,
păziţi-vă de idoli" (v. 21). De ce acest avertisment? Este atât de
uşor să urmăm alte persoane sau sisteme religioase în locul lui
Isus Cristos. Publicaţiile Watchtower se referă la organizaţie în
aceiaşi termeni pe care Biblia îi foloseşte pentru a se referi la
Isus Cristos. Martorii spun că ei sunt "în/la adevăr" ca să dea de
înţeles că sunt "în organizaţie". Organizaţia este prezentată
ca administrând sau având grijă de "toate interesele Regelui" pe
pământ, lucruri despre care Isus a spus că se va ocupa în mod
personal. A atribui unei organizaţii asemenea capacităţi ca faptul
de a fi un canal al spiritului lui Dumnezeu, al binecuvântărilor şi
îndrumării, singura sursă de învăţătură pură, conducere aprobată şi
protecţie contra duşmanilor, este nimic mai puţin decât idolatrie
(comp. Exod 32:4). Iar cei ce îndreaptă atenţia spre o organizaţie
în locul lui Cristos Isus sunt în mod clar profeţi falşi. Nu
trebuie să ne lăsăm induşi în eroare de pretenţiile de autoritate
ale nici unui om sau grup de oameni. Dacă a fost dat cineva care să
fie urmat, atunci acesta este doar Isus Cristos. El a primit "toată
autoritatea în cer şi pe pământ" în acest scop (Mat. 28:18). Bazaţi
pe această fundaţie fermă, să căutăm asociere cu alţi creştini.
Dumnezeu ne va ajuta cu siguranţă să găsim alţi creştini adevăraţi
cu care să împărtăşim bucuria curată a apartenenţei, să simţim
dragostea lui Isus şi să fim călăuziţi de spiritul lui Dumnezeu şi
de Biblie spre beneficiul nostru etern.
Acest material a
fost redactat de Tom Cabeen, fost Martor al lui Iehova şi membru al
personalului Watchtower din Brooklyn, NY, între 1968 şi 1980.
Documentul, întreg sau parţial, poate fi copiat sau distribuit fără
permisiunea scrisă a autorului, atâta vreme cât nu se
comercializează. Întrebări sau comentarii pot fi adresate autorului
la c/o 57 Plains Road, 3rd Floor, Milford, CT 06460-2573. Adresă
personală de e-mail la: tcabeen@brci.com. Întregul conţinut ©1996
Thomas W. Cabeen. Toate drepturile rezervate.
|
BluePink 
