Sânge şi Viaţă, Lege şi Iubire

Litera ucide dar Spiritul dă viaţă.—2 Corinteni 3:6

Acest articol nu vrea să pună la îndoială faptul că folosirea sângelui implică mari riscuri. Existenţa acestor riscuri este un fapt dovedit. Intenţia, nu este nici aceea de a-i condamna pe cei care decid personal, fără a fi presaţi de alţii să evite transfuziile (sau orice componente şi fracţiuni sanguine), numai pe baza unei motivaţii religioase. Însă, articolul îşi propune să arate că uneori acţiunile normale şi logice devin greşite dacă sunt făcute împotriva conştiinţei. Aşa cum a spus şi apostolul: “Cei care pot decide fără a acţiona împotriva propriei conştiinţe sunt norocoşi… orice faptă făcută fără credinţă este un păcat.” - Romani 14:22, 23 (Jerusalem Bible). Dacă, în urma argumentelor ce vor fi prezentate, anumite reguli privind sângele, reflectă o conştiinţă puternică sau una slabă, las la latitudinea cititorului să aprecieze.

În acelaşi timp, seriozitatea responsabilităţii unei organizaţii, în impunerea vederilor sale asupra conştiinţei unei persoane individuale, în astfel de probleme serioase, nu ar trebui niciodată subestimată. Ceea ce s-a întâmplat cu Watch Tower Society în privinţa sângelui, ilustrează cum legalismul poate duce o organizaţie, într-o mlaştină de inconsecvenţe, cu posibilitatea ca membrii ei să sufere consecinţe defavorabile.

Începând din perioada anilor 1940, organizaţia a declarat iniţial o interzicere totală a acceptării sângelui, sub orice formă, fie integral, fie pe fracţiuni. Apoi, cu trecerea anilor, au fost adăugate noi şi noi reguli, ce au intrat tot mai mult în aspectele tehnice ale problemei. Următorul grafic prezintă poziţia organizaţiei asupra folosirii sângelui la momentul anului 2001.

Aceste poziţii sunt exprimate în revista Treziţi-vă! din 22 iunie 1982, care reia un articol publicat în The Journal of the American Medical Association (din noiembrie 1981). Articolul a fost pregătit de Watch Tower Society şi stabileşte foarte clar poziţia Martorilor lui Iehova referitoare la sânge. Un articol mai recent este cel din Turnul de Veghe din 15 iunie 2000, paginile 29-31.

Astfel, organizaţia clasifică elementele sângelui în componente majore şi componente minore (efectul acestei divizări fiind graficul de mai sus). Această clasificare ilustrează natura arbitrară, precum şi inconsecvenţa unor astfel de reguli. Când le-a oferit Dumnezeu oamenilor autoritatea să facă astfel de divizări? Pe ce bază se fac aceste divizări—doar pe baza procentajului unui component din sânge? Şi dacă se întâmplă aşa, care este punctajul procentual de separare între major şi minor? Sau o fac, poate, pe baza importanţei pe care un component îl are? În acest caz, cum stabilesc şi atribuie această importanţă?

Într-o conversaţie particulară, chiar şi fostul cap al personalului medical de la sediul mondial al Watch Tower, dr. Lowell Dixon, un medic chirurg licenţiat, a recunoscut dificultatea care apare în clasificarea unui element din sânge ca fiind major sau minor, în lumina faptului că, dacă o persoană are nevoie de un anume element din sânge pentru ai fi salvată viaţa, atunci, acel element devine major pentru ea. În ciuda acestui fapt, dr. Lowell Dixon susţine totuşi politica Watch Tower şi este autor şi co-autor al multor articole despre sânge tipărite în publicaţiile Watch Tower.

Când se pune întrebarea, de ce nu se interzic toate componentele sanguine, Watch Tower Society explică adesea că permite folosirea fracţiunilor enumerate mai sus, deoarece acestea sunt folosite în cantităţi foarte mici şi că aceasta face ca folosirea lor să rămână la conştiinţa persoanei. Examinând mai îndeaproape problema, găsim lucruri care indică fie ignoranţă, fie ascunderea unor fapte care trădează poziţia de neînţeles a organizaţiei. Să luăm în considerare următoarele aspecte:

Declaraţia fermă a Watch Tower împotriva folosirii sângelui integral sună foarte impresionant pentru mulţi martori. Deşi erau la modă în anii 50 şi 60, transfuziile de sânge integral sunt rare astăzi. În cele mai multe cazuri, pacientului i se dă componenta sanguină specifică, de care are nevoie. O cerere adresată Crucii Roşii din Atlanta pe 22 ianuarie 1990, a arătat că numai 6% din sângele donat acolo merge spre spitale ca sânge integral, restul de 94% este divizat în părţi componente. În prezent, imediat după ce sângele este donat, în mare parte, acesta este separat în componente (plasmă, leucocite, eritrocite, etc.) Acestea sunt stocate pentru utilizări ulterioare. Cele mai multe sunt trimise direct la spitale. În marea majoritate a cazurilor, când un Martor se confruntă cu transfuzia, problema nu se pune să folosească sânge integral, ci doar unele componente.

Inconsecvenţa politicii Watch Tower în privinţa componentelor acceptabile şi neacceptabile este ilustrată bine de politica lor referitoare la plasmă. Aşa cum poate fi văzut în graficul din Treziţi-vă! din 22 octombrie 1990, plasma constituie 55% din sânge. Evident, datorită acestui volum mare din sânge, ea este plasată de Watch Tower pe lista componentelor majore şi deci interzisă. Totuşi, plasma conţine 93% apă. Care sunt celelalte componente ce alcătuiesc restul de 7% din plasmă? Cele mai importante sunt albumina, globulinele (dintre care imunoglobulinele sunt părţile cele mai esenţiale), fibrinogen şi factori de coagulare (folosiţi în preparatele hemofilice) ( vezi The Encyclopdia Britannica, Vol. 3 1969, pagina 795; The Encyclopedia Americana International Edition, Vol. 4, 1989, pagina 91). Şi acestea sunt exact componentele care sunt premise de organizaţie pentru membrii ei! Plasma este interzisă, totuşi principalele ei componente sunt premise – dacă sunt introduse în corp separat. După cum a remarcat cineva, este ca şi când un doctor, i-ar recomanda unui pacient să nu mănânce sandwich-uri, dar îi spune că este acceptabil să despartă sandwich-ul şi să mănânce pe rând pâinea, şunca şi brânza – separate, nu sub formă de sandwich.

În mod interesant, apa din componenţa plasmei „intră şi iese cu mare rapiditate în circuitul sanguin” interschimbându-se cu apa din corpul celulelor şi din fluidele extracelulare. Astfel, ea nu este niciodată o componentă constantă a circuitului sanguin. (The New Encyclopdia Britannica, Macropedia, Vol. 15, 1987, pages 129, 131.)

Leucocitele, numite adesea celule albe din sânge, sunt de asemenea interzise. În realitate, termenul celule albe din sânge, induce mai degrabă în eroare. Aceasta deoarece majoritatea leucocitelor din corpul unei persoane există de fapt în afara sistemului sanguin. Corpul omenesc conţine 2 pană la 3 Kg de leucocite şi doar 2 sau 3 % din ele se află în sânge. Restul de 98-97% sunt răspândite în toate ţesuturile organismului, formând sistemul imunitar cu rol de apărare a organismului. The New Encyclopedia Britannica, Macropdia, Vol. 15, 1987, pagina 135, arată că “Majoritatea leucocitelor sunt în afara circulaţiei, iar puţinele leucocite care se află în sânge sunt în tranzit dintr-un loc în altul”. A le clasifica drept “componente sanguine majore” este ca şi cum am spune că pasagerii dintr-un tren sunt o parte integrantă sau chiar integrală a personalului feroviar. Dr. C. Guyton, în The Textbook of Medical Physiology (a 7-a ediţie, Saunders Company, Philadelphia), pagina 52, explică principalul motiv pentru care leucocitele sunt prezente în sânge: “doar pentru a fi transportate de la măduva osoasă sau ţesutul limfatic, spre punctele din organism unde sunt necesare”.

Asta înseamnă că o persoană care primeşte un organ printr-un transplant va primi simultan în corpul său mai multe leucocite străine decât dacă ar fi acceptat o transfuzie de sânge. Deoarece organizaţia Watch Tower permite transplantul organelor, poziţia ei ostilă faţă de leucocite rămâne fără semnificaţie.  Ea poate fi apărată numai prin folosirea unui raţionament întortocheat, nu pe baza unor argumente raţionale, logice sau morale. Separarea arbitrară a sângelui în componente majore şi minore nu are, de asemenea, nici o bază raţională. Organizaţia interzice plasma – deşi aceasta conţine în principal apă – datorită volumului ei (55% din sânge), dar interzice leucocitele care, aşa cum arata graficul din Treziţi-vă! constituie doar 0,01% din sânge. Fracţiunea este atât de mică, încât Treziţi-vă! nici măcar nu încearcă să o indice pe grafic, ci o include cu plachetele care, poate fi amintit, constituie la rândul lor, doar 0,5 % din sânge. Şi ele sunt pe lista interzisă.

Absenţa argumentelor logice şi morale pentru această poziţie se vede şi din faptul că laptele uman conţine leucocite, mai multe leucocite de fapt, decât se găsesc în aceeaşi cantitate de sânge. Sângele conţine 4000 până la 11000 leucocite pe mmc, în timp ce laptele de mamă în timpul primelor luni de alăptare, poate conţine pana la 50000 leucocite pe mmc. Aceasta înseamnă de 5 până la 12 ori mai mult decât în aceeaşi cantitate de sânge (The New Encyclopedia Britannica, Macropedia, Vol. 15, 1987, pagina 135; J. H. Green, An Introduction to Human Physiology, a 4-a ediţie, Oxford University Press, 1976, pagina 16). Pentru cantitatea de leucocite din laptele uman se poate consulta şi “Host Defenses: Development and Maternal Contributions” Year Book of Pediatrics (Chicago: Year Book Medical Publishers, Inc., 1985), pagina 87. de Armond S. Goldman, Anthony J. Ham Pong, şi Randall M. Goldblum].

Aşa stând lucrurile, mai rămân eritrocitele (celulele roşii) si plachetele pe lista componentelor interzise. Ce se poate spune însă despre componentelor premise?

Un aspect important ce trebuie reţinut, este că argumentaţia organizaţiei Watch Tower se bayeayă mult pe Legea Mozaică, care poruncea ca sângele animalelor sacrificate să fie vărsat pe pământ, această poruncă fiind citată ca argument pentru opoziţia organizaţiei faţă de stocarea sângelui uman (Geneza 9:3, 4; Leveticul 7:26, 27; 17:11-14; Deuteronomul 12:22-24). Să nu uităm, de asemenea, că ei prezintă componentele sanguine premise, ca fiind doar o cantitate neglijabilă din sânge. Apoi să luăm în considerare şi următorii factori legaţi de componentele pe care organizaţia le clasifică drept permise:

Una dintre acestea este albumina. Albumina este folosită în principal în caz de arsuri şi sângerări grave. O persoană cu arsuri de gradul 3 pe o porţiune de 30% până la 50% din corpul, are nevoie de aproximativ 600 g de albumină. Politica Watch Tower permite acest lucru. Cât sânge ar fi necesar pentru a extrage această cantitate? Este vorba de 10 până la 15 litrii de sânge pentru a produce această cantitate de albumină. Într-un litru de sânge se găsesc aproximativ 50 de grame de albumină. Pentru a obţine 600 de grame de sânge sunt necesari 12 litrii de sânge.  Aceasta poate fi considerată cu greu o “cantitate mică”. Este de asemenea evident că acei litrii de sânge din care este extrasă albumina au fost stocaţi şi nu "vărsaţi pe pământ".

Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul imunoglobulinelor (gama globuline). Pentru a produce suficiente gama globuline necesare unei injecţii prin seringă (o persoană care călătoreşte în ţările sudice se poate vaccina ca protecţie împotriva holerei) sunt necesari aproape 3 litrii de sânge. Această cifră a fost obţinută prin împărţirea cantităţii de gamaglobulină dintr-o seringă la cantitatea de gamaglobulină aflată într-un litru de sânge.  Această cantitate este, în general, mai mare decât cele folosite într-o transfuzie de sânge integral. Şi, din nou, gama globulina este extrasă din sânge care a fost stocat şi nu vărsat.

Mai rămân preparatele hemofilice (factorii VIII şi IX). Înainte ca aceste preparate să fie utilizate, media de vârstă a hemofilicilor în jurul anilor 1940, era de 16,5 ani. În 1900 era doar de 11 ani. Astăzi, datorită acestor preparate derivate din sânge, un hemofilic poate atinge o limită de viaţă normală. Pentru a produce preparate care să ţină un hemofilic în viaţă pe o perioadă aşa de lungă, este nevoie de circa 100.000 litrii de sânge. Această estimare e foarte veche. Cifra adevărată este probabil mult mai mare în majoritatea cazurilor. Turnul de Veghe din 15 iunie 1985 (pagina 30) afirmă că “fiecare flacon de factor VIII este fabricat din plasma recoltată de la 2.500 de donatori”. Deşi preparatele hemofilice reprezintă doar o fracţiune din sângele integral, când luăm în considerare sursa lor, trebuie să ne întrebăm cum poate fi o astfel de cantitate considerată drept nesemnificativă?

Folosirea  oricăreia dintre aceste componente implică în mod clar stocarea de cantităţi mari, chiar masive de sânge. Pe de-o parte avem directivele organizaţiei Watch Tower, care permit folosirea acestor componente sanguine – şi implicit stocarea datorată procesului de extracţie şi producere a lor – iar pe de altă parte, directive în care ei spun că se opun oricărei practici de stocare a sângelui, deoarece Biblia condamnă acest lucru. Aceasta este singura bază pe care o au în interzicerea transfuziilor autologe Martorilor (adică sângele propriu al persoanei să fie stocat şi apoi reintrodus în sistemul ei sanguin în timpul operaţiei). Poziţia organizaţiei faţă de acest subiect este explicată cu multe argumente şi detalii tehnice în Turnul de Veghe din 1 martie 1989 paginile 30 şi 31. În mod clar, poziţia adoptată este un arbitrară, inconsecventă şi contradictorie. Este greu de crezut că autorii ei, precum şi scriitorii explicaţiilor unei asemenea poziţii, nu cunosc faptele şi nu reuşesc să discearnă inconsecvtenţa şi legalismul implicate.

A face reguli în materie de sănătate şi tratament medical – interzicând asta, permiţând aia – înseamnă a călca pe un teren periculos. În primul rând ne putem face vinovaţi de generarea unei frici iraţionale, iar pe de altă parte putem crea un sentiment fals de siguranţă. Calea înţelepciunii şi a umilinţei, este de a lăsa responsabilitatea deciziei în astfel de distincţii, celui care este în situaţie, pe baza conştiinţei sale individuale.

Articolele Watch Tower referitoare la sânge, subliniază poziţia fără compromis luată de organizaţie în această privinţă, lăudând frecvent politicile sale ca fiind salvatoare de vieţi pentru membrii ei. Rareori, dacă nu chiar niciodată, poate cineva citi experienţe negative generate de aceste politici.

Articole recente pretind că politicile organizaţiei i-au protejat pe membrii acesteia de contractarea SIDA. Un articol din Treziţi-vă! 8 octombrie 1988 arată acest lucru. Acelaşi articol susţine că „pe la începuturile lui 1985 mai mult de 10.000 de americani cu hemofilie gravă, au fost infectaţi cu virusul SIDA”. Articolul din Treziţi-vă! din 22 octombrie 1990 revine spunând: „Hemofilicii, care foloseau un agent pe bază de plasmă pentru a se trata, au fost decimaţi. În SUA între 60% şi 90% dintre ei au contractat SIDA înainte ca o procedură menită să detecteze virusul HIV, să fie pusă în aplicare”. În mod similar, Turnul de Veghe din 15 iunie 1985, într-un articol intitulat „Marea Britanie, Sângele şi SIDA” spunea că „70 de milioane de unităţi concentrate de factor VIII” fuseseră importate din SUA pentru a-i trata pe hemofilicii britanici şi continua spunând: „Se pare că prin importarea acestor produse sanguine, virusul SIDA a fost transferat în stocurile britanice”.

În timp ce conţin multe laude la puterea de protecţie a politicilor organizaţiei legate de sânge, există un aspect pe care nici unul dintre aceste articole nu îl aduc la cunoştinţa cititorilor. Este vorba despre faptul că acei hemofilici infectaţi, au contractat infecţia dintr-o sursă sanguină pe care Watch Tower a declarat-o oficial ca fiind permisă: factorul VIII, preparat extras din plasmă (vezi Treziţi-vă! din 22 iunie 1982, pagina 25; Turnul de Veghe din 15 iunie 1978, pagina 30). Această regulă a fost dată în perioada când riscul de SIDA – deşi necunoscut pe atunci – era ridicat; de atunci încoace testele şi sterilizarea au redus foarte mult riscurile de infectare prin transfuzie de sânge. Aşa cum arată şi Treziţi-vă! din 22 octombrie 1990 unele incidente cu infectare de SIDA s-au produs şi prin transplanturi, care, de asemenea sunt premise de organizaţie.

Toate acestea ilustrează cât de neîntelept şi complet greşit este ca o organizaţie să-şi asume înţelepciunea şi autoritatea divină, pentru a dezvolta un set complicat de standarde şi distincţii tehnice, iar apoi să le impună ca regulă morală obligatorie, hotărând pentru alţii, în ce caz şi în ce circumstanţe o problemă poate fi considerată ca este la alegerea conştiinţei persoanei sau nu.

De când au fost făcute publice aceste informaţii, au apărut deja câteva articole în cele mai renumite reviste medicale, care scot în evidenţă inconsecvenţa politicilor organizaţiei, deplângând în special maniera în care este invadată conştiinţa individului (vezi de exemplu, The Journal of Medical Ethics 1998; 35:295-301; The Journal of Medical Ethics 1998; 24:223-230). Un rezultat aparent, a fost că organizaţia a modificat modul de soluţionare a cazurilor celor care acceptă transfuzii de sânge, renunţând la excluderea lor şi spunând că un individ care acceptă voluntar o transfuzie de sânge şi nu manifestă căinţă, se dezasociază prin fapta sa de organizaţie. Deşi asta reprezintă o schimbare de procedură şi de terminologie, rezultatul este acelaşi, deoarece o persoană dezasociată este tratată exact la fel ca şi una exclusă. O scrisoare trimisă pe 16 iunie 2000, sub antetul Watch Tower Bible and Tract Society of New York, Inc., declara: “Dacă un membru botezat acceptă de bună voie şi fără regrete o transfuzie de sânge, el indică prin acţiunea sa că nu mai doreşte să fie un Martor al lui Iehova. Individul nu mai trebuie privit ca un membru al congregaţiei creştine deoarece el nu acceptă şi nu se conforrmează interdicţiei Bibliei de a se abţine de la sânge”.

Riscurile inerente unei transfuzii de sânge integral sau cu componente sanguine, ori fracţiuni, sunt reale. În acelaşi timp însă, este la fel de adevărat că oamenii pot muri într-o operaţie datorită hemoragiilor masive. Folosirea propriului sânge stocat până la data operaţiei, ar scuti, în mod logic, persoana în cauză de posibilitatea infectării prin transfuzie. Totuşi, aşa cum s-a arătat, organizaţia îşi asumă autoritatea să declare această practică ca nefiind la latitudinea deciziei personale, interzicând chiar şi colectarea intraoperatorie a sângelui adică, sângele este aspirat în timpul operaţiei într-o pungă de plastic, filtrat şi reintrodus apoi în organism (vezi Treziţi-vă! din 22 iunie 1982, pagina 25). Multe mii de persoane sunt dispuse să renunţe la dreptul lor de a decide în astfel de probleme cruciale, permiţând unei organizaţii să decidă pentru ei, chiar dacă trecutul acesteia este unul de neacceptare a responsabilităţii pe care o poartă pentru pagubele pe care politicile sale le pot produce. Ea nu face decât să afişeze acele declaraţii şi experienţe care îi sunt favorabile, vorbind rareori, dacă nu chiar deloc, despre lucrurile negative.

Să luăm în considerare doar un exemplu apărut într-un articol al revistei Discover din august 1988. Începând cu vârsta de 42 de ani, o femeie Martoră a suferit, pe parcursul mai multor ani, repetate intervenţii chirurgicale pentru înlăturarea unor tumori la vezică. Ultima oară însă ea a aşteptat prea mult până când s-a dus la doctor, având sângerări serioase şi o stare anemică gravă. A insistat să nu primească transfuzie şi acest refuz a fost respectat. Timp de o săptămână, urologii au încercat fără succes să oprească sângerarea. Anemia ei a continuat să crească. Doctorul care a scris articolul descrie ce s-a întâmplat:

Treptat, pe măsură ce hemoglobina îi scădea, doamna Peyton a început să respire tot mai greu. Organele corpului au nevoie de o anumită cantitate de oxigen pentru a funcţiona. Acel oxigen este transportat de la plămâni spre organe prin intermediul moleculelor de hemoglobină din celulele roşii. . . . Echipa medicală i-a suplimentat aportul de oxigen doamnei Peyton printr-o mască, până acolo încât a ajuns să respire aproape O2 pur. Puţinele celule roşii pe care le mai avea, erau încărcate la refuz – dar efectiv nu erau suficiente vehicule pentru a transporta combustibilul de care organismul ei avea nevoie.

Foamea ei de aer crescuse. Rata respiraţiilor urcase. Slăbea din ce în ce mai mult, iar în final – inevitabil – fibrele muşchilor inimii ei şi-au declarat nevoia lor disperată de oxigen. Dezvoltase o durere zdrobitor de acută în piept.

Doctorul care scrie articolul descrie sentimentele sale din momentul apropierii de camera pacientei:

Intrând în cameră am fost şocată de scena din faţa mea. În centrul atenţiei tuturor era o femeie solidă cu o mască de oxigen, gâfâind după aer, respirând mai repede decât ar putea părea posibil pentru un om. La capul patului se aflau 3 prieteni, membrii ai bisericii Martorilor, susţinând-o. . . . Pe lateral erau mai mulţi doctori, unul care monitoriza tensiunea ei sanguină în scădere, altul luându-i nişte sânge dintr-o arteră. Lichidul care umplea încet seringa avea consistenţa punch-ului hawaian; testele relevând că concentraţia celulelor roşii era numai de 9 (în mod normal ea este 40). Atârnând de pat se vedea o pungă de urină roşiatică. Femeia era pe moarte. Cardiograma ei arăta asemenea unor prăpăstii care semnalau o inimă în dureri. În câteva ore, pagubele pe care acestea le reprezentau puteau deveni ireversibile.

Femeia a intrat în stop cardiac. O echipă de doctori şi asistente au început resuscitarea cardio-respiratorie, administrându-i epinefrină şi atropină, iar apoi un şoc electric inimii. Aceasta a început să bată, dar s-a oprit din nou după câteva momente. Din nou resuscitare, mai multă epinefrină şi atropină, un alt şoc electric şi din nou resuscitare. S-a continuat aşa timp de o oră, până când nu mai rămăsese nici un scop şi nici o speranţă. Pacienta era moartă definitiv şi ireversibil.

Doctorul care descrie acest caz nu a caracterizat-o pe femeie ca fiind o simplă fanatică. Ea scrie:

Mi s-a spus că era o femeie inteligentă, care a înţeles pe deplin implicaţiile deciziei sale. Dar judecata ei, mi s-a părut a răsări dintr-un ungher întunecat, impus de religia ei (vezi revista Discover din august 1988 paginile 28-30, articolul “Orbită de Lumină” de Elisabeth Rosenthal).

Era vorba de o femeie care avea o problemă ce necesita operaţii periodice. Ştiind acest lucru, poate că stocarea unei cantităţi din propriul sânge i s-ar fi părut o procedură recomandată şi sigură. “Legea teocratică” însă i-a interzis aceasta. Supunerea faţă de “Legea teocratică” nu i-a lăsat nici o libertate de alegere.

Dacă politicile organizaţiei erau cu adevărat bazate pe Biblie, atunci orice suferinţă rezultată din aderarea la acele politici – cum ar fi amânarea operaţiei până la punctual critic, sau chiar evitarea ei datorită preocupării sau nesiguranţei referitoare la problema sângelui, chiar şi pierderea vieţii datorită obligaţiei divine de a respinge toate componentele sanguine nepermise – totul ar putea fi privit ca o suferinţă pe care un slujitor al lui Dumnezeu trebuie să fie dispus să o îndure.

Soţia mea a sângerat aproape să moară în 1970 când nr. ei de plachete a scăzut de la valorile normale cuprinse între 200.000 până la 400.000 per mmc, la circa 15.000 per mmc. După zile de hemoragie severă, a fost spitalizată la spitalul din Brooklyn şi amândoi, atât eu cât şi ea, am declarat clar refuzul nostru faţă de plachete sau orice alt produs derivat din sânge (inclusiv cele care apoi au fost declarate de organizaţie “permise”). Din fericire, după 2 săptămâni de spitalizare şi tratament intens, soţia mea şi-a revenit. Aşadar, ceea ce am declarat în acest articol nu este o încercare de a găsi o portiţă de scăpare, în situaţia în care credinţa în Dumnezeu ar cere viaţa mea sau a unei persoane dragi mie.

Mulţi Martori sunt foarte sinceri în susţinerea standardelor organizaţiei lor în această privinţă. Unii chiar şi-au văzut copiii murind ca rezultat a acestei poziţii, iar faptul de a spune că asta s-a întâmplat datorită lipsei de dragoste părintească este o cruzime. Ei au acceptat standardele şi politicile organizaţiei – oricât de confuze şi complexe - ca fiind fondate pe Biblie şi deci poruncite de Dumnezeu. Din păcate însă, puţine declaraţii au fost vreodată aşa slab fundamentate.

Aşa după cum s-a văzut, argumentaţia Watch Tower este centrată în jurul textelor din scripturile ebraice, în special pe poruncile din Legea Mozaică. Însă, deoarece societatea recunoaşte că creştinii nu sunt sub Lege, este citat adesea textul din Geneza 9:1-7. Acolo se spune:

Dumnezeu a binecuvântat pe Noe şi pe fiii săi, şi le-a zis: "Creşteţi, înmulţiţi-vă, şi umpleţi pământul. S-apuce groaza şi frica de voi pe orice dobitoc de pe pământ, pe orice pasăre a cerului, pe tot ce se mişcă pe pământ şi pe toţi peştii mării: vi le-am dat în mâinile voastre! Tot ce se mişcă şi are viaţă, să vă slujească de hrană: toate acestea vi le dau, ca şi iarba verde. Numai carne cu viaţa ei, adică sângele ei, să nu mâncaţi. Căci voi cere înapoi sângele vieţilor voastre; îl voi cere înapoi de la orice dobitoc; şi voi cere înapoi viaţa omului din mâna omului, din mâna oricărui om, care este fratele lui. Dacă varsă cineva sângele omului, şi sângele lui să fie vărsat de om, căci Dumnezeu a făcut pe om. Iar voi, creşteţi şi înmulţiţi-vă, răspândiţi-vă pe pământ, şi înmulţiţi-vă pe el!"

Watch Tower pretinde că deoarece toţi oamenii se trag din Noe şi fiii săi, aceste porunci încă se aplică tuturor persoanelor. Se vehiculează ideea că poruncile despre sânge din Legea Mozaică, trebuie astfel privite doar ca simple repetări ale legii de bază stabilite mult mai înainte. Altfel, din moment ce creştinii nu se află sub Legea Mozaică, nu ar avea nici un rost citarea textelor ei, acestea neavând nici o relevanţă în discuţie (Romani 6:14; 10:4; Evrei 8:6, 13). Se pretinde că decretul divin privitor la sânge, declarat lui Noe, are aplicare veşnică.

Dacă lucrurile stau aşa, atunci nu acelaşi lucru ar trebui să fie valabil şi cu privire la porunca însoţitoare “creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul”? Şi dacă răspunsul este afirmativ, cum poate Watch Tower Society să justifice nu numai încurajarea puternică a celibatului, dar şi a căsătoriilor fără copii? În articolul “Naşterea copiilor în prezent”, Turnul de Veghe din 1 martie 1988, pagina 21 spune că având în vedere “timpul limitat” rămas pentru realizarea lucrării de predicare, “este potrivit pentru creştini să se întrebe cum căsătoria sau naşterea copiilor vor afecta participarea lor la această lucrare vitală”. Articolul recunoaşte că naşterea de copii era o parte a poruncii lui Dumnezeu dată după Potop, dar spune la pagina 26 că “astăzi, naşterea de copii nu este o parte importantă a lucrării încredinţate de Iehova poporului său. . . . Astfel problema naşterii copiilor, în aceste timpuri ale sfârşitului, este una pur personală şi fiecare cuplu ar trebui să decidă pentru sine. Totuşi, deoarece timpul rămas este redus, cuplurile căsătorite ar face bine dacă ar cântări cu atenţie avantajele şi dezavantajele naşterii copiilor în aceste timpuri”. Dacă cuvintele lui Iehova adresate lui Noe privind naşterea de copii şi umplerea pământului, pot fi atât de uşor puse deoparte ca nemaifiind aplicabile astăzi, cum se poate atunci argumenta, în mod consistent, că cuvintele sale către Noe privind sângele, trebuiesc privite ca rămase valabile şi folosite ca bază pentru a justifica aplicarea poruncilor din Legea Mozaică, legate de sânge, creştinilor de azi?

Mai semnificativ este faptul că acele cuvinte din Geneza spun ceva complet diferit de ceea ce par a spune. Oricum am citi textul, se înţelege clar că Dumnezeu vorbeşte acolo de sânge în legătură directă cu uciderea animalelor şi în subsidiar şi cu uciderea oamenilor. În cazul animalelor, sângele lor era vărsat ca recunoaştere evidentă că viaţa astfel sacrificată (pentru hrană), era luată numai cu permisiunea divină, nu în urma unui drept natural. În cazul oamenilor, vărsarea sângelui cerea viaţa celui care vărsa sângele, viaţa umană fiind un dar divin şi neexistând nicăieri vreo autorizaţie din parte lui Dumnezeu ca aceasta să fie luată după bunul plac. Sângele vărsat al animalelor şi al oamenilor rămâne în locul vieţii pierdute. Contrar poziţiei Watch Tower, în Scripturi, sângele în sine reprezintă — nu viaţa — ci moartea, rămânând figurativ în locul vieţii care a fost sacrificată. (compară cu Geneza 4:10, 11; 37:26; 42:22; Exod 12:5-7; 1 Peter 1:18, 19; Exod 24:5-8; Matei 23:35; 26:28; 27:24, 25, ş.a.). Când funcţionează ca parte a unei creaturii vii, atunci sângele susţine viaţa sau sufletul viu. Acelaşi lucru este valabil şi cu privire la textele din Legea Mozaică citate şi care cer vărsarea sângelui pe pământ. În toate cazurile, acestea se referă în mod clar la sângele animalelor sacrificate. Sângele reprezintă viaţa luată, nu viaţa fiinţei active (Levitic 17:13, 14; Deuteronom 12:15, 16, 24, 25).

Transfuziile sanguine însă, nu sunt rezultatul uciderii nici a unui animal şi nici a unui om, sângele provenind de la un donator viu şi care continuă să trăiască. Mai degrabă decât să reprezinte moartea cuiva, acest sânge este folosit pentru un scop exact opus, adică păstrarea în viaţă. Spun aceasta, nu pentru a afirma că transfuziile sanguine sunt o practică de dorit, ci pentru a arăta că nu există nici o legătură reală sau vreo paralelă adevărată între mandatul din Geneza privitor la uciderea animalelor cu neconsumarea sângelui acestora, şi folosirea sângelui într-o transfuzie. Paralela pur şi simplu nu există.

În decembrie 1981, un bărbat care studia pe atunci cu Martorii a scris la Watch Tower, exprimându-şi dificultatea pe care o avea, în a armoniza politica despre transfuziile de sânge cu citatele din scriptură date ca bază a acesteia. Punctul său de vedere cu privire la respectivele texte, arată concluzii similare celor prezentate mai sus:

Astfel, aceste pasaje citate par să-mi indice că  interzicerea mâncării sângelui în Biblie, se referă numai la situaţiile în care omul ucide victima şi apoi foloseşte sângele fără să-l înapoieze lui Dumnezeu, care are dreptul exclusiv să ia viaţa.

Ceea ce impresionează însă este următoarea expresie enunţată în finalul scrisorii:

Un alt lucru cu privire la acelaşi subiect care m-a preocupat, este că Martorii lui Iehova spun că Dumnezeu interzice mâncarea sângelui deoarece acesta reprezintă viaţa, care are o mare valoare în faţa lui Dumnezeu şi că el doreşte să sublinieze această mare valoare în faţa omului prin interzicerea mâncării sângelui. Asta mi se pare foarte rezonabil. Totuşi, ceea ce nu reuşesc să înţeleg, este cum un simbol poate fi de o valoare mai mare decât realitatea pe care o simbolizează.

E adevărat că în majoritatea cazurilor, transfuziile de sânge sunt de mică valoare sau chiar dăunătoare, dar într-un procent foarte mic din cazuri, sângele este singurul mijloc de menţinere a vieţii până când un alt tratament poate fi dat, de exemplu o hemoragie internă masivă care nu poate fi oprită. Eu cred că în acest tip de situaţie, a lăsa o persoană să moară doar pentru a păstra simbolul vieţii, este o contradicţie în sine, acordându-se o importanţă mai mare simbolului, în detrimentul realităţii pe care acesta o simbolizează.
. . . Cred la fel de tare ca şi Martorii lui Iehova, că un creştin adevărat trebuie să fie gata să-şi dea viaţa pentru credinţa sa în Dumnezeu, dacă ajunge în această situaţie. Dar a opri viaţa cuiva, atunci când Dumnezeu nu cere  şi nu doreşte asta, este un gest lipsit de orice valoare reală.

A acorda mai multă importanţă sângelui ca simbol, decât vieţii însăşi, este ca şi cum un bărbat ar acorda mai multă importanţă verighetei (simbolul căsniciei), decât căsniciei însăşi sau soţiei sale. Este ca şi cum dacă ar fi pus în faţa deciziei de a-şi sacrifica fie soţia, fie verigheta, el ar decide să salveze verigheta.

În cele din urmă trebuie spus că a folosi legile care poruncesc vărsarea sângelui pe pământ, ca bază pentru interzicerea stocării sângelui, înseamnă a ignora propriul scop al acestor legi. Conform contextului, izraeliţilor li se poruncea să verse pe pământ sângele animalelor sacrificate, pentru a se asigura ca acesta nu avea să fie mâncat, nu pentru a se asigura că acesta nu avea să fie stocat. Stocarea efectiv nu era problema în discuţie. A folosi aceste porunci în felul în care sunt folosite, este atât ilogic, cât şi o pură manipulare de argumente, forţând înţelegerea lor spre ceva ce nu era nici declarat şi nici subînţeles.

Deoarece creştinii nu sunt sub un cod de legi ci sub “legea regală a iubirii” şi sub “legea credinţei”, aceste puncte merită cu siguranţă o analiză şi o meditare profunde (Romani 3:27; 6:14; 10:4; Galateni 3:10, 11, 23-25; Iacob 2:8, 12). Chiar arătăm apreciere pentru inestimabila valoare a vieţii dacă permitem politicilor arbitrare să dicteze în situaţii cruciale? Oare manifestăm iubire faţă de Dumnezeu sau faţă de aproapele dacă facem asta fără vreo declaraţie clară din Cuvântul lui Dumnezeu care să ne sprijine?

Fără îndoială textul biblic principal folosit în argumentaţia Watch Tower este Fapte 15:28, 29. Aceste versete conţin decizia consiliului de la Ierusalim şi includ cuvintele „continuaţi să vă abţineţi de la lucrurile jertfite idolilor, de la sânge, de la animale sugrumate şi de la fornicaţie”. Dovezile scripturale că această declaraţie nu a fost una de natură legală, sunt discutate mai târziu. Această problemă este însă una crucială deoarece ea este baza primară a argumentaţiei Societăţii că poruncile Legii Mozaice sunt aplicabile creştinilor. Deşi vom trata acest punct mai târziu, aici poate fi spus că porunca „să vă abţineţi de la sânge” se referă în mod clar la mâncarea sângelui. Turnul de Veghe din 15 iunie 1978, pagina 23, îl citează pe profesorul Eduard Meyer ca spunând că semnificaţia „sânge” în acest text este următoarea: „Împărtăşirea la sânge era interzisă prin legea (Gen. 9:4) impusă lui Noe şi astfel întregii omenirii”. O astfel de „împărtăşire” se făcea prin mâncarea sângelui. Turnul de Veghe din 15 septembrie 1958, pagina 575, declara că “de fiecare dată când interdicţia cu privire la sânge este menţionată în Scripturi, ea este pusă în legătură cu consumarea sângelui ca hrană, şi astfel calitatea sângelui de nutrient este aspectul cu privire la care a fost dată această interdicţie”. Aceasta este o înţelegere corectă, însă Societatea încă mai argumentează că o transfuzie de sânge este acelaşi lucru cu a mânca sânge, adică a-l introduce în organism ca hrană.

Întrebarea majoră este dacă se poate demonstra că transfuzarea sângelui înseamnă “mâncarea” sângelui aşa cum pretinde organizaţia Watch Tower. În realitate nu există nici o bază pentru aşa ceva. Este adevărat că există metode medicale de “hrănire intravenoasă”, când lichide special preparate, care conţin nutrienţi precum glucoza, sunt introduse în vene şi asigură hrănirea. Totuşi, aşa cum autorităţile medicale ştiu, şi după cum chiar societatea Watch Tower a ajuns în timp să-şi dea seama, o transfuzie de sânge nu înseamnă hrănire intravenoasă; este de fapt un transplant (de ţesut lichid), nu infuzia unui nutrient (vezi Treziţi-vă! din 22 octombrie 1990, pagina 9). În încercarea de a-şi sprijini vederile asupra transplantului de sânge, ca fiind o "hrănire” a corpului, publicaţiile Watch Tower au citat întotdeauna surse medicale din alte secole cum ar fi de exemplu  francezul Denys din secolul 17. (vezi pentru exemplificare Turnul de Veghe din 15 aprilie 1985 pagina 13). Ei nu pot cita o singură autoritate medicală modernă pentru a-şi sprijini vederile.

 Într-un transplant de rinichi, rinichiul nu este mâncat de noul organism în care acesta intră. El rămâne un rinichi, cu aceeaşi formă şi aceeaşi funcţie. La fel se întâmplă şi în cazul sângelui. Acesta nu este mâncat ca un aliment când este "transplantat" în alt organism. El rămâne acelaşi ţesut lichid, cu aceeaşi formă şi aceeaşi funcţie. Organismul nu poate folosi sângele astfel transplantat ca hrană. Pentru a face asta, sângele ar trebui mai întâi să treacă prin sistemul digestiv, să fie digerat şi pregătit astfel încât celulele corpului să-l poată absorbi – în acest caz devenind literalmente o hrană pentru acestea. Watch Tower Society a comparat uneori transfuziile, cu infuzia de alcool în vene. Dar alcoolul este un lichid diferit, aflat deja într-o formă în care celulele corpului îl pot absorbi ca nutrient. Alcoolul şi sângele sunt complet diferite în această privinţă.

Când medicii hotărăsc că este nevoie de o transfuzie de sânge, ei nu o fac deoarece pacientul este subnutrit. În cele mai multe cazuri, se întâmplă deoarece pacientului îi lipseşte oxigenul, nu nutrienţii, iar asta se întâmplă datorită lipsei de suficiente celule transportatoare de oxigen, mai exact celule roşii. În alte cazuri, sângele este administrat datorită altor cauze, cum ar fi nevoia de agenţi coagulanţi (plachete), imunoglobuline ce conţin anticorpi, sau alte elemente, dar în nici unul din aceste cazuri cu rolul de a asigura “hrănirea”.

În eforturile sale de a ascunde dovada clară că transfuziile de sânge nu sunt acelaşi lucru cu mâncarea acestuia şi nu au ca scop hrănirea organismului, societatea Watch Tower încearcă adesea în mod arbitrar, să lărgească problema, fie cuplând sau chiar înlocuind termenul “a mânca” cu expresia “a susţine viaţa” (vezi de exemplu, Turnul de Veghe din 1 martie 1989, pagina 30 şi 15 aprilie 1985, pagina 12). Această tactică diversionistă nu poate servi decât unicului scop de a crea confuzie. Hrănirea organismului prin mâncare şi susţinerea vieţii nu sunt 2 lucruri identice şi echivalente. Hrănirea e doar unul din mijloacele care susţin viaţa. Însă viaţa este susţinută în multe alte moduri la fel de vitale, cum ar fi respirarea aerului, băutul apei sau a altor lichide, menţinerea temperaturii corpului, dormitul, ş.a. În referinţele sale la sânge, Scriptura însăşi nu are de-a face cu aspectul larg al susţinerii vieţii, ci cu aspectul specific al mâncării sângelui, mai ales al sângelui animalelor. Când un israelit mânca carne care conţinea sânge, el nu avea nevoie de acel sânge pentru a-şi susţine viaţa – acea carne realiza rolul de a hrăni, la fel de bine, indiferent dacă conţinea sau nu sânge. Dacă viaţa sa era susţinută prin mâncarea sângelui nu constituia subiectul discuţiei. Fapta mâncării sângelui era interzisă, iar motivaţia sau consecinţa finală a acestui act nu făceau obiectul legilor privitoare la sânge.

Zăpăceala creată prin introducerea conceptului de „susţinere a vieţii” îi permite organizaţiei Watch Tower să impună membrilor ei ideea că oricine acceptă o transfuzie de sânge, dovedeşte lipsă de respect pentru răscumpărarea dătătoare de viaţă, realizată prin puterea salvatoare a sângelui vărsat de Isus. Duplicitatea acestui mod de a argumenta, se vede în aceea că fracţiunile sanguine pe care organizaţia Watch Tower le permite membrilor săi să le primească, sunt adesea administrate exact pentru a salva sau a “susţine” viaţa persoanei, aşa cum se întâmplă în cazul factorului VIII, administrat hemofilicilor sau al imunoglobulinelor, injectate pentru a asigura protecţia împotriva unor boli ce ameninţă cu moartea, sau pentru a preveni moartea unui copil datorită incompatibilităţii RH (vezi de exemplu Turnul de Veghe din 1 iunie 1990, paginile 30 şi 31). Apostolul Petru declară că Cristos "a purtat păcatele noastre în trupul său de pe cruce, astfel că noi, liberi de păcat, putem trăi în dreptate; prin rănile sale voi aţi fost vindecaţi”. (1 Petru 2:24 <NRSV>)

Este nedrept şi neiubitor să impui o motivaţie celor care caută să salveze viaţa lor sau a celor dragi, deoarece ei nu aderă la anumite reguli şi interdicţii ce provin dintr-o organizaţie religioasă, făcând aceasta prin atribuirea negării credinţei la motivaţie, când de fapt nu există nici o bază validă, scripturală sau de altă natură pentru a face acest lucru. Este o încercare de a-i împovăra cu un sentiment de vinovăţie impus de standarde umane şi nu de standarde divine.

Abţinerea de la sânge

Scrisoarea trimisă de apostolii şi bătrânii de la Ierusalim, consemnată în Faptele capitolul 15, foloseşte termenul “a se abţine” în legătură cu lucrurile sacrificate idolilor, sângele, animalele sugrumate şi fornicaţia (Fapte 15:20, 29. compară cu Isaia 53:4, 5; Fapte 28:27). Termenul grecesc folosit de ei (apékhomai) are înţelegerea de bază “a se împotrivi”. Publicaţiile Watch Tower afirmă că în ceea ce priveşte sângele, el are un cu totul alt sens, mult mai cuprinzător. Astfel, cartea „Tu poţi trăi pentru totdeauna în paradis pe pământ” la pagina 216 spune: “`abţinerea de la sânge’ înseamnă a nu-l introduce în organismul tău prin nici un mijloc.” La fel, Turnul de Veghe din 1 mai 1988 pagina 17 spune: “A păşi pe urmele lui Cristos înseamnă a nu introduce sânge în corp fie oral fie prin alt mijloc.” Dar oare acest termen, aşa cum este el folosit în scripturi, are sensul absolut pe care aceste publicaţii îl sugerează? Sau poate avea un sens relativ legat de o aplicare limitată şi specifică?

Faptul că se poate aplica, nu per total, într-un sens atotcuprinzător, ci limitat şi specific, se poate vedea din folosirea lui în texte precum 1 Timotei 4:3. Acolo, apostolul Pavel avertizează că unii dintre creştini vor introduce învăţături dăunătoare “interzicând căsătoria, poruncind abţinerea de la mâncăruri pe care Dumnezeu le-a creat pentru a fi luate cu mulţumiri”. În mod clar, el nu a vrut să spună că aceste persoane vor porunci altora să se abţină total, în orice fel, de la toate mâncărurile create de Dumnezeu. Asta ar însemna post total şi ar duce la moarte. Pavel se referea evident la interzicerea unor mâncăruri specifice, evident cele interzise sub Legea Mozaică.

În mod similar, la 1 Petru 2:11 apostolul avertizează:

Preaiubiţilor, vă vorbesc ca unor străini şi rezidenţi temporari să continuaţi să vă abţineţi de la dorinţele cărnii, care sunt cele ce vin în conflict cu spiritul.

Dacă ar fi să luăm această expresie în mod literar, în sens absolut, ar însemna că nu ne-am putea satisface nici o dorinţă carnală. Însă asta nu e cu siguranţă ce vor să spună cuvintele apostolului. Noi avem multe dorinţe carnale, printre care dorinţa de a mânca, a respira, a dormi, a ne recrea şi multe alte dorinţe care sunt perfect normale şi corecte. Astfel, „a ne abţine de la dorinţele carnale” aplicat în contextul în care apostolul a scris, se referă nu la toate dorinţele carnale, ci doar la cele dăunătoare, păcătoase care vin în conflict cu spiritul.

Aşadar întrebarea care se ridică este: în ce context Iacob şi consiliul apostolilor au folosit expresia a se “abţine” de la sânge? Apostolii au luat în discuţie atunci efortul unora care cereau ca creştinii dintre neamuri nu numai să fie circumcişi, dar şi să respecte Legea lui Moise. Acesta a fost subiectul despre care a vorbit apostolul Petru cu privire la Legea Mozaică pe care el a descris-o ca pe un jug apăsător (Fapte 15:10). Când Iacob a vorbit în faţa adunării şi a scos în evidenţă recomandarea sa cu privire la lucrurile de la care creştinii dintre neamuri ar trebuie să se abţină – jertfele la idoli, fornicaţia, animalele sugrumate şi sângele – a continuat imediat cu următoarea declaraţie:

„Căci încă din vechime, Moise are în fiecare cetate oameni, care-l propovăduiesc, fiindcă este citit în sinagogi în toate zilele de Sabat”—Fapte  15:19-21.

Recomandarea sa, a luat evident în considerare ce auziseră oamenii când Moise era citit în sinagogi. Iacob ştia că în timpurile străvechi existau neizraeliţi "oameni ai naţiunilor”, care trăiau în ţara lui Israel în comunităţile evreieşti. Care erau cerinţele impuse lor de Legea Mozaică? Nu li se cerea să fie circumcişi, dar li se impunea să se abţină de la anumite practici enumerate în cartea Leveticul capitolele 17 şi 18. Aceste legi specificau că nu numai izraeliţii dar şi rezidenţii străini dintre ei trebuiau să se abţină de la jertfele idolatre (Leveticul 17:7-9), mâncarea sângelui, inclusiv a animalelor sugrumate (Leveticul 17:10-16), şi de la practici desemnate ca imorale (cum ar fi incestul şi homosexualitatea).—Leveticul 18:6-26.

Când ţinutul lui Israel a ajuns sub controlul romanilor, un număr mare de evrei locuiau în diverse alte ţări (cei aflaţi în această situaţie fiind numiţi “Diaspora” însemnând “cei răspândiţi”), Iacob ştia că în multe oraşe din Imperiul Roman comunităţile evreieşti erau ca nişte mici societăţi ce reflectau situaţia din Palestina timpurilor străvechi şi că era ceva obişnuit ca oameni de alte naţionalităţi, să vină la sinagogă împreună cu evreii şi astfel să se amestece cu aceştia ( compară cu Fapte 13:44-48; 14:1; 17:1-5, 10-12, 15-17; 18:4).

Creştinii din primul secol, atât cei evrei cât şi cei din alte naţiuni, au continuat să frecventeze aceste adunări din sinagogi, aspect dovedit si faptul că Pavel şi alţii, au desfăşurat o mare parte din predicarea lor în astfel de locuri (compară cu Fapte 18:1-4; 24-28). Aluzia lui Iacob la citirea lui Moise în sinagogă, din oraş în oraş, oferă o bază sigură pentru a crede că atunci când el a enumerat lucrurile pe care le amintise mai înainte, se gândea de fapt la abţinerile stabilite de Moise pentru străinii din comunitatea evreiască din vechime. Aşa cum am văzut, Iacob nu numai că a enumerat exact aceleaşi lucruri consemnate în cartea Leveticul, dar chiar şi în aceeaşi ordine: abţinerea de la lucrurile jertfite idolilor, sânge, animale sugrumate şi imoralitate sexuală. El a recomandat păstrarea aceloraşi abţineri în ce-i privea pe credincioşii dintre naţiuni şi motivul evident al acestor abţineri, erau circumstanţele de atunci, amestecul evreilor şi al neamurilor în adunările creştine şi nevoia de a menţine pacea şi armonia în acele condiţii. Când creştinilor din alte naţiuni li s-a poruncit să se abţină de la sânge, lucrul acesta a fost în mod clar înţeles nu în sens absolut, ci în sens specific, cu referire la mâncarea sângelui, lucru abominabil în ochii evreilor. A lărgi problema peste aceste limite şi a încerca să atribui sângelui un statut tabu, înseamnă a scoate subiectul din contextul scriptural şi istoric şi a-i impune o semnificaţie care de fapt nu există.

Aici din nou, dacă cineva atribuie un sens absolut expresiei a se “abţine de la sânge”, privind-o ca pe un fel de interzicere atotcuprinzătoare, însemnă că nimeni nu se poate supune analizelor de sânge, de nici un fel, nu poate suferi o operaţie, decât dacă este fără sânge şi în alte aspecte, ar trebuie să stea cât mai departe de sânge. Contextul însă nu dă nici o indicaţie că o astfel de interdicţie atotcuprinzătoare era intenţionată, ci de fapt arată că porunca era îndreptată în mod concret împotriva mâncării sângelui.

Demn de remarcat este că Iacob nu a enumerat lucruri precum crima şi furtul printre cele poruncite ca abţineri. Astfel de lucruri erau deja condamnate la fel de mult printre cei din alte naţiuni, cât erau şi printre evrei. Dar cei dintre naţiuni treceau cu vederea idolatria, mâncarea sângelui şi a animalelor sugrumate, precum şi imoralitatea sexuală, având chiar prostituate de templu la locurile lor de închinare. Abţinerile recomandate atunci s-au concentrat asupra acelor domenii în care practicile celor dintre naţiuni, ar fi putut crea mari ofense pentru evrei şi ca rezultat fricţiuni şi derută. Încă din 15 aprilie 1909 Turnul de Veghe recunoştea aceasta printr-o scrisoare care spunea (la pagina 117): “Lucrurile recomandate aici erau necesare menţinerii colaborării `corpului’ compus din evrei si oameni ai naţiunilor cu educaţia şi sentimentele lor diferite”. Legea Mozaică nu cerea circumcizie pentru străinii rezidenţi drept condiţie spre a putea trăi în pace în Israel şi nici Iacob nu a poruncit aşa ceva.

Scrisoarea ce a rezultat în urma recomandării lui Iacob, era concepută în mod direct pentru creştinii dintre neamuri, oamenii “dintre naţiuni”, din Antiohia, Siria şi Cilicia (regiuni din nordul Israelului) şi aşa după cum am văzut, avea de-a face cu subiectul concret al încercării de a impune credincioşilor dintre neamuri Legea lui Moise (Fapte 15:5, 23-29). Era vorba de acele domenii de conduită care puteau crea dificultăţi între credincioşii evrei şi cei dintre neamuri. Aşa cum se va demonstra mai târziu, nu există nimic care să indice că scrisoarea a fost intenţionată ca o “lege”, ca şi cum cele 4 abţineri poruncite, un “Quadrilog”, să înlocuiască “Decalogul”, sau cele Zece Porunci din Legea Mozaică. Era un sfat concret pentru o situaţie concretă existentă în acea perioadă a istoriei.

Reguli preferenţiale

Când făceam parte din Corpul de Guvernare, nu am putut să nu-mi dau seama că există o măsură de discriminare a aplicării politicilor, una care-i favorizează pe cei aflaţi în poziţii profesionale. Profesorii Martori pot preda evoluţia ca subiect, făcând asta dintr-un „punct de vedere obiectiv” şi preferabil să explice clasei iniţial, punctul lor de vedere diferit. Acest subiect este discutat în Ghidul Organizaţiei pentru Corespondenţă la punctul “Şcoli, Educaţie laică”.

Avocaţilor Martori li se permite să lucreze în centrele de alegeri politice. Însă poate cel mai notabil dintre toate, este faptul că doctorilor Martori nu numai că li se permite să aparţină unei organizaţii medicale, care aprobă practici precum transfuziile de sânge şi avortul, dar li se spune că ei însăşi pot administra o transfuzie de sânge unui pacient care nu este Martor, dacă acesta pretinde aşa ceva (vezi Turnul de Veghe din 15 noiembrie 1964, paginile 682, 683; şi de asemenea Turnul de Veghe din 1 aprilie 1975, paginile 215, 216 asupra potrivirii încrucişate pentru transfuzii. Ghidul Revizuit pentru Corespondenţă spune că un doctor sau o asistentă poate administra o transfuzie dacă acest lucru îi “este comandat de un superior”).

Această politică este gândită pe baza Legii Mozaice care le permitea izraeliţilor să vândă străinilor carne de animale care muriseră strangulate (Deuteronom 14:21). Totuşi sângele din acele animale era încă în corpurile lor, unde se aflase tot timpul şi nu fusese extras sau stocat – un proces pe care organizaţia îl condamnă. Trebuie amintit că acelaşi Turn de Veghe din 15 noiembrie 1964, lasă de asemenea la conştiinţă vinderea de produse cu sânge, de către un comerciant Martor unei “persoane din lume”. Se pare, că hotărând să folosească această porţiune din Legea Mozaică pentru a justifica poziţia indulgentă faţă de personalul medical, scriitorul materialului, s-a simţit obligat să adauge acest comentariu despre comercianţi. Totuşi, aici nu vorbim de a vinde carne dintr-un animal sugrumat, ci de a vinde un produs făcut prin colectarea, stocarea şi procesarea sângelui – practici condamnate de politica Watch Tower. Toate interdicţiile intense menite să arate “respect profund pentru sfinţenia sângelui”, avertismentele despre vina de sânge ataşate la folosirea greşită a acestuia, toată argumentaţia care condamnă stocarea sângelui pentru a arăta respect faţă de legile lui Dumnezeu, îşi pierd orice forţă, când chirurgii Martori sunt implicaţi. În SUA, doctorii şi avocaţii Martori se întâlnesc anual, pentru a discuta probleme precum “confidenţialitatea şi privilegiile” în relaţia lor cu colaboratorii Martori, precum şi alte subiecte similare. Mă îndoiesc în mod serios, că ceilalţi Martori cu meserii de un nivel mai inferior, pot ţine adunări comparabile, fără ca acestea să fie criticate sau descurajate de organizaţie.

Cu toată sinceritatea, şi fără nici o dorinţă de a discredita pe cineva, când trec în revistă toate ordonanţele  organizaţiei, regulile, politicile şi aspectele tehnice care au fost amintite, nu pot decât să cred, că dacă un individ ar folosi în lucrurile zilnice obişnuite ale vieţii, acelaşi mod de gândire reflectat în aceste poziţii şi reguli, oamenii s-ar simţi îndemnaţi să pună la îndoială sănătatea mintală a acelei persoane.

De ce oamenii acceptă aşa ceva?

În zilele sale, apostolul Pavel a vorbit despre cei “care doresc să fie sub lege” (Galateni 4:21). Şi astăzi mulţi încă mai vor. Spre deosebire de iudaizanţii din zilele lui Pavel, oamenii de astăzi nu pot îndemna la supunere faţă de Legea Mozaică, dar printr-o abordare legalistă a creştinismului ei îl convertesc într-un cod de legi, sau un corp de reguli. Ei creează o formă de îngrădire, prin regulamente şi politici tradiţionale, iar acestea guvernează relaţia cu Dumnezeu a oamenilor.

Dar de ce se supun alţii la asemenea impuneri? Ce îi face pe oameni să respingă preţioasa libertate de a exercita propria judecată morală, chiar şi în cele mai intime domenii ale vieţii lor? Ce îi determină să se supună interpretărilor şi regulilor oamenilor imperfecţi, chiar cu riscul de a-şi pierde serviciul, de a fi întemniţat, de a plasa relaţiile de căsătorie sub mari restricţii, sau chiar de a-şi pierde viaţa lor ori pe a celor dragi.?

Mulţi factori intră în joc. Poate fi vorba de presiuni sociale sau familiale, poate fi vorba de conformism născut din dorinţa de a evita dezacordurile şi conflictele. Poate fi frica paralizantă de respingerea divină şi eventuala distrugere venită dacă cineva părăseşte "arca” organizaţională. Însă există şi un alt motiv care constituie probabil baza, unul care este mai des întâlnit şi de fapt rădăcina întregii probleme.

Celor mai mulţi oameni le plac lucrurile despărţite în alb şi negru, ca şi cum ar avea un catalog cu diverse fapte care sunt fie corecte, fie greşite. A lua decizii pe baza propriei conştiinţe, poate fi dificil şi uneori chiar agonizant. Mulţi preferă să nu facă efortul şi aleg să lase pe altcineva să decidă, să fie conştiinţa lor. Acest fenomen, a permis dezvoltarea controlului rabinic şi apariţia tradiţiilor rabinice din vremea lui Isus. În loc să decidă ceva pe baza Cuvântului lui Dumnezeu şi a propriei conştiinţe, oamenii preferau formula “întreabă-l pe Rabin”. Printre Martorii lui Iehova de azi, această practică a devenit, fără îndoială "întreabă organizaţia” sau mai simplu “întreabă Brooklyn-ul”.

Un alt motiv este subtilitatea cu care astfel de interpretări şi raţionamente legaliste, sunt avansate şi impuse. Accentul legalist asupra religiei a fost marcat mereu de folosirea aspectelor tehnice şi sofism, argumentaţia rezultată fiind nu doar subtilă ci şi plauzibilă, uneori chiar ingenioasă – însă totuşi falsă. A desluşi astfel de argumentaţii şi a vedea ce sunt ele în realitate, pretinde mult efort, un efort pe care mulţi nu sunt dispuşi să-l facă, iar alţii par pur şi simplu incapabili să-l facă.

Să luăm în considerare doar 2 exemple din sursele rabinice antice. În timpurile străvechi, “învăţătorii legii” s-au străduit să facă mai explicită cerinţa din Exod 16:29 (“Nimeni să nu iasă din localitatea sa în a şaptea zi”). Ei au stabilit regula că în sabat un om putea merge numai o anumită distanţă (undeva mai puţin de 1 Km) în afara graniţei cetăţii sau oraşului său. Aceasta se numea o „călătorie în ziua de sabat” (o expresie folosită în vremea lui Isus; vezi Fapte 1:12). Totuşi exista o modalitate pentru a face o călătorie şi mai lungă, iar aceasta să rămână “legală” din punct de vedere rabinic. Cum?

Omul îşi putea “crea” de fapt un al doilea domiciliu la o anumită casă sau loc din afara localităţii sale (dar la mai puţin de 1Km distanţă), prin simpla depunere în acel loc, în ziua premergătoare sabatului, a suficiente provizii pentru cel puţin două mese. Apoi, în ziua de sabat, el putea călători spre acel „domiciliu” secundar şi să-l părăsească, astfel încât să-şi extindă călătoria cu încă un Km.

Declaraţia din Ieremia 17:22, care interzicea transportarea oricărei încărcături în afara casei, în ziua de sabat, era în mod similar exagerată. Învăţătorii legii, au argumentat că nu era nici o interdicţie împotriva transportării unor lucruri dintr-o parte a casei în alta, chiar dacă casa era ocupată de mai multe familii. Astfel, ei au dat regula că oamenii care locuiau în case pe un anumit sector (cum erau cei care locuiau în case construite în jurul unei curţi comune), puteau construi un coridor “legal” pentru întreaga arie, prin scoaterea uşilor din balamale, la intrarea din curte şi montarea unei grinzi deasupra capului pe post de acoperiş. Acum, întregul ansamblu era privit ca un domiciliu unic şi lucrurile puteau fi cărate între casele din acea arie, fără a încălca legea (vezi Iudaismul, Vol. II, de George Foot Moore - Cambridge, Harvard University Press, 1954, paginile31, 32).

Să comparăm acum această metodă de a raţiona precum şi folosirea aspectelor tehnice cu metoda pe care Watch Tower Society o foloseşte în aplicarea regulilor sale privind anumite aspecte medicale. Turnul de Veghe din 1 martie 1989 la rubrica “Întrebări de la cititori”, discută metoda recoltării sângelui unui pacient cu mai mult timp înaintea operaţiei şi stocarea lui pentru refolosire în timpul sau după operaţie. Acolo se declară categoric că Martorii lui Iehova “NU acceptă această procedură”. Motivul? Sângele “nu mai este o parte a persoanei”. Textul din Deuteronom 12:24 este citat, unde se spune că sângele animalelor sacrificate trebuie vărsat pe pământ. Printr-o anumită argumentaţie, această lege care privea sacrificarea animalelor este văzută ca reprezentând o situaţie paralelă la cazul stocării sângelui unei persoane vii, aşa cum s-a descris mai sus.

Apoi articolul continuă, discutând o altă metodă, în care, pe parcursul operaţiei, sângele pacientului este deviat într-o pompă inimă-plămân, sau maşină de hemodializă (rinichi artificial) pentru oxigenare sau filtrare, înainte de a fi reintrodus în corpul pacientului. Articolul spune că spre deosebire de cealaltă metodă, aceasta poate fi acceptată de creştini. De ce? Deoarece creştinul o poate privi ca o „lărgire a sistemului său circulator, astfel încât sângele să poată trece printr-un organ artificial”, şi în acest fel să simtă că „sângele din acest circuit închis este tot o parte din el deoarece nu a fost vărsat”.

Cât de diferită este această “lărgire” tehnică a sistemului circulator, de legalismul rabinic care permitea “lărgirea” călătoriei din ziua de sabat prin tehnicul şi artificialul domiciliu secund? Sau cum este această clasificare a sângelui ca fiind tehnic într-un „circuit închis”, diferită de vechiul legalism a construirii unui „circuit închis” între mai multe case, printr-un culoar artificial? Acelaşi tip de raţionament nepăsător şi legalist folosind aspecte tehnice este regăsit în ambele cazuri, antic şi modern.

În inimile lor, mulţi Martori pot simţi că prima metodă, aceea a stocării propriului sânge, nu este mai nescripturală decât a doua, cea cu sângele circulând printr-o maşină tip pompă inimă-plămân. Şi totuşi, ei nu sunt liberi să-şi urmeze propria conştiinţă. Viaţa unui om poate fi în balanţă, dar raţionamentele interpretative ale Watch Tower şi aspectele tehnice trebuiesc respectate, deoarece ele sunt o parte a “marelui corp de legi Teocratice”. A nu te supune, înseamnă a risca să fii desemnat ca „dezasociat”.

Slăbiciunea legii şi puterea iubirii

Legea produce adesea o conformitate exterioară care maschează ceea ce sunt oamenii în interior. În zilele lui Isus, ea le permitea liderilor religioşi, prin scrupulozitatea lor de “a trăi după reguli” să “apară în faţa oamenilor pe dinafară ca oameni oneşti, dar în interior să fie plini de ipocrizie şi fărădelege”—Matei 23:27, 28 (Jerusalem Bible). La fel se întâmplă şi în zilele noastre.

Astfel, legea e mai puţin eficientă în acele domenii care sunt mai intim legate de inimă. Legea poate identifica şi pedepsi un hoţ. Dar nu poate face acelaşi lucru pentru un om care respectă legea, dar e în acelaşi timp lacom, şi a cărui lăcomie şi zgârcenie îi face pe alţii să sufere. Legea poate condamna şi chiar executa un criminal. Dar nu poate face mare lucru pentru a condamna omul care urăşte, care nutreşte gelozie, invidie sau ranchiună şi care caută răzbunare – mai ales dacă este atent să-şi atingă obiectivul prin mijloace “legale”. Am cunoscut astfel de oameni, inclusiv oameni din poziţii înalte.

Putem observa contrastul izbitor dintre încercarea de a controla prin “politici”, reguli şi regulamente şi abordarea apostolului Pavel împotriva fărădelegii. Apelul lui Pavel acordă importanţă în primul rând iubirii şi nu legii. Astfel în scrisoarea către Romani el scrie:

Să nu datoraţi nimănui nimic, în afară de a vă iubi unul pe altul; pentru că cel care-şi iubeşte aproapele a împlinit legea. Pentru că ce spunea legea „Să nu comiţi adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu râvneşti” şi alte porunci  sunt cuprinse în aceste cuvinte: „Să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi.” Iubirea nu îi face rău aproapelui; şi de aceea iubirea înseamnă împlinirea legii. (Romani 13:8-10, NW).

Pavel a exemplificat acest lucru în modul său de a rezolva problemele. Un exemplu notabil este mâncarea cărnii oferite idolilor (unul din cele 4 lucruri enumerate în scrisoarea consemnată în Fapte capitolul 15). În Corint, unii creştini, mergeau chiar la templele idolilor unde astfel de jertfe se găseau şi erau servite (pentru un anumit preţ) în incinta templelor păgâne. Pentru un creştin, faptul de a mânca acolo, era fără îndoială, în ochii multora dintre fraţii săi creştini – în special ai celor de origine evreiască – comparabil cu modul în care Martorii lui Iehova  l-ar privi pe unul dintre membrii lor de astăzi, care ar mânca alimente ce au fost binecuvântate înainte de un preot şi sunt servite în catedrala catolică St. Patrick din New York, iar banii pentru preţul mâncării sunt încasaţi tot de biserică. Deşi punctul de vedere poate fi comparabil, problema în sine era cu mult mai gravă. Cum a rezolvat-o apostolul ?

I-a ameninţat oare pe cei care mâncau acea carne avertizându-i că vor fi chemaţi în faţa unui comitet judiciar şi probabil excluşi? A făcut apel la lege sau la un corp de reguli pentru a opri această practică? Din contră, el a arătat că acţiunea în sine nu era condamnabilă. Dar putea produce consecinţe nedorite, chiar tragice. Sfătuind, nu pe baza legii ci a iubirii el a scris:

Este uşor să gândim că noi „ştim” problemele acestea, dar ar trebui să ne amintim că în timp ce „cunoştinţa” poate face un om să pară mare, numai iubirea îl poate face să crească la statura plinătăţii. Dacă îl iubeşte pe Dumnezeu, el este un om cunoscut lui Dumnezeu.

În această problemă, a mâncării alimentelor jertfite idolilor, suntem siguri că nici un idol nu are o existenţă reală, şi că nu există decât un singur Dumnezeu. . . . Însă această cunoştinţă a noastră nu este împărtăşită de toţi oamenii. Pentru unii, care până acum s-au folosit de idoli, a mânca ceva ca şi cum ar fi sacrificat unui idol, le lezează conştiinţa. . . . Trebuie să fiţi atenţi ca libertatea voastră de a mânca orice hrană să nu afecteze în nici un fel credinţa altuia care nu este la fel de puternică ca a voastră. Deoarece, să presupunem că tu care ai cunoştinţa lui Dumnezeu eşti văzut mâncând într-un templu al idolilor, nu îl încurajezi pe cel cu o conştiinţă delicată să facă la fel? Cu siguranţă nu doreşti ca cunoştinţa ta superioară să aducă dezastru spiritual pentru fratele tău mai slab pentru care Cristos a murit. Şi când păcătuieşti aşa (adică prin folosirea greşită a libertăţii creştine) şi distrugi o conştiinţă slabă a fratelui tău, de fapt păcătuieşti împotriva lui Cristos.—1 Corinteni 8:1-12, PME, Romani 13:8-10, NW.

Dacă cineva mânca sau nu mânca, nu se putea face vinovat de violare a legii. Mai degrabă, totul depindea de iubirea şi grija de a nu-l afecta pe un frate pentru care Cristos a murit – cu adevărat o abordare superioară, care îl făcea pe fiecare creştin, să arate ce era în inima lui, nu doar să se supună unei reguli.

Sfatul lui Pavel demonstrează de asemenea, că apostolul nu privea decizia luată de apostolii de la Ierusalim (consemnată în Fapte capitolul 15) ca fiind o „lege”. Dacă ar fi fost o lege, Pavel nu le-ar fi scris niciodată, în maniera în care a făcut-o corintenilor, declarând franc, că mâncarea cărnii oferite idolilor este o decizie de conştiinţă, iar factorul determinant era nu acela de a mânca sau nu, ci de a nu-i poticni pe alţii. A privi scrisoarea de la Ierusalim ca literă de lege şi pe această bază, a pretinde că referinţa ei la sânge, indică că creştinii rămân sub poruncile Legii Mozaice privitoare la sânge, înseamnă a ignora declaraţiile apostolului Pavel, în problema similară a „cărnii oferite idolilor”, fapt ce face o astfel de argumentaţie invalidă.

În ce priveşte imoralitatea sexuală (sau “fornicaţia” în unele traduceri), enumerată de asemenea în scrisoarea de la Ierusalim, apostolul nu o prezintă nicăieri ca fiind fie corectă fie greşită în funcţie de faptul dacă poate poticni pe cineva. El a privit-o evident ca neavând nici un factor justificativ. Totuşi nici nu a prezentat-o ca o regulă legală. Aşa cum Pavel spune în 1 Corinteni 6:13-19, dacă o persoană este condusă de legea iubirii, ea va găsi inadmisibilă această practică, recunoscând-o ca o întrebuinţare greşită a corpului său ce s-a alăturat lui Cristos. (1 Tesaloniceni 4:3-6.) Dacă nu era posibilă nici o poticnire, atunci nimeni nu putea să-l judece pe bună dreptate, pe Pavel sau pe oricare alt creştin, pentru consumarea acelei cărni. După cum Pavel însuşi declară:

De ce trebuie ca libertatea mea să fie judecată de conştiinţa altuia? Dacă eu iau cu mulţumiri, de ce se vorbeşte despre mine că am abuzat de ceva ce am luat cu mulţumiri?—1 Corinteni 10:29, NW.

Libertatea creştină nu ar trebui niciodată să-l facă pe cineva insensibil la conştiinţa şi scrupulele altora. În acelaşi timp, nici o persoană nu are dreptul să impună conştiinţa ei altora, limitând astfel libertatea creştină de care aceştia se bucură. Nici măcar un grup sau un corp de bărbaţi aleşi, care îşi atribuie rolul de deţinători ai autorităţii apostolice, nu au dreptul să impună conştiinţa lor colectivă altora, dând decrete pe această bază.

Trebuie să amintim că există o distincţie clară între lege şi precept, legea obţinându-şi forţa prin impunerea autorităţii, preceptul exprimând principii prin învăţare. Isus a instruit cu regularitate prin parabole, istorisiri care au impus nu legi, ci precepte puternice, lecţii morale vitale. Parabola despre fiul risipitor nu stabileşte o lege, conform căreia, cineva trebuie să-şi reprimească copilul neascultător, să-i facă un ospăţ şi aşa mai departe. Ea pune în evidenţă mai degrabă, un spirit iubitor, generos şi plin de milă. În Scripturi, găsim o combinaţie de metode folosite – există porunci pozitive, e adevărat, dar există de asemenea, consemnări care stabilesc moduri de viaţă acceptate (a trăi cu iubire, a menţine relaţii paşnice cu alţii) şi există răspunsuri la întrebări pur contextuale. Pavel de exemplu, răspunde unui număr de astfel de întrebări, dar nu o face ca şi cum ar stabili nişte legi, ci dă sfaturi spirituale potrivite, menite special pentru situaţia particulară în discuţie la acel moment.

Cum este realizată unitatea autentică?

Este adevărat că prin stabilirea unui control legal peste alţii, o formă de unitate şi ordine este realizată. Dar cât de veritabilă este aceasta? Nu este de fapt o unitate şi o ordine bazată pe uniformitate şi conformism? Pe de altă parte, refuzul de a permite unor oameni să exercite – prin interpretările lor legaliste – control asupra vieţii personale afectează această unitate şi coeziune? Înseamnă oare că fiecare persoană o poate lua în direcţia ei, după bunul plac şi spre propria satisfacţie? Nu ar fi necesar şi nici nu ar trebui să se întâmple dacă persoanele acceptă cu adevărat autoritatea Cuiva care oferă această libertate.

La fel cum cineva nu poate să-l iubească pe Dumnezeu care este invizibil şi în acelaşi timp să-şi urască aproapele, la fel cineva nu poate să fie alături de Fiul invizibil al lui Dumnezeu şi să fie deconectat de oricare sau de toţi ceilalţi care se supun cu umilinţă autorităţii Fiului (1 Ioan 4:20; 1 Corinteni 12:12-26; Efeseni 4:15, 16). Conform Scripturilor, iubirea şi nu apartenenţa la o organizaţie este “legătura perfectă a unităţii”, deoarece iubirea suferă îndelung, este blândă, nu este geloasă, nu se îngâmfă şi nu caută propriile interese, ci caută interesul altora (Coloseni 3:14; 1 Corinteni 13:4-7). Iubirea nu îi obligă pe oameni la relaţii de unitate, ci îi atrage împreună cu căldură. Orice pretinsă unitate creştină, fondată pe altă bază decât iubirea, este fictivă, neautentică şi poate fi menţinute numai prin metode necreştine.

Binecuvântările libertăţii creştine

Un set incredibil de reguli complexe operează astăzi printre Martorii lui Iehova şi le răpeşte acestora exerciţiul conştiinţei personale într-o arie foarte largă a vieţii şi conduitei, transformându-i în supuşi ai unei legislaturi eclesiastice şi unei curţi supreme, compuse din câţiva bărbaţi imperfecţi şi supuşi greşelii. Într-o scrisoare de la avocatul Watch Tower Leslie R. Long, datată 29 martie 1987, acesta se referă la un comitet judiciar al congregaţiei ca fiind “un tribunal eclesiastic”. Dacă termenul se aplică la nivel congregaţional, el este cu siguranţă aplicabil şi la nivele mai superioare, Corpul de Guvernare funcţionând ca un “tribunal eclesiastic” supreme.

 Ca fost membru al acestei legislaturi şi curţi, sunt convins că rădăcina tuturor problemelor stă în nerecunoaşterea adevărului că noi ca creştini, nu mai suntem sub lege, ci sub bunătatea nemeritată al lui Dumnezeu prin Cristos. Prin Fiul lui Dumnezeu, noi ne putem bucura de libertatea faţă de legea, trăind în dreptate, care este rodul nu respectării unor reguli, ci a credinţei şi iubirii.

Greşeala de a nu aprecia acest dar divin, îndoiala că nu ar fi posibil ca o Persoană invizibilă, să exercite conducerea efectivă şi directă asupra continuatorilor săi de pe pământ, fără vreo structură de autoritate vizibilă, strict organizată, servind ca tribunal religios, şi respingerea convingerii că oamenii pot fi protejaţi de fărădelege în lipsa unui gard format din legi, reguli şi decrete – asta e ceea ce îi face pe mulţi să fie şocaţi la gândul de a nu fi sub lege, şi să-l respingă ca fiind nu numai nepractic dar şi periculos, dăunător, şi inducător de lascivitate. Asta îi face instabili şi uşor de convins în faţa argumentelor celor care doresc să le inducă şi să le impună „un aranjament legal de control” – ca să folosim termenii Watch Tower, aranjament ce poate fi impus cu uşurinţă oamenilor de un sistem judiciar religios.

Datorită faptului că Spiritul Sfânt al lui Dumnezeu, dat prin Isus Cristos, are o forţă superioară legii, prin puterea de a-i stimula pe creştini la iubire de Dumnezeu şi de aproapele, apostolul a putut spune:

Dar dacă sunteţi conduşi de Spirit, nu sunteţi sub lege. . . roadele Spiritului sunt iubirea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, blândeţea, credinţa, amabilitatea şi stăpânirea de sine. Împotriva acestor lucruri nu există lege.—Galateni 5:22, 23, NIV.

Aceasta este măreţia libertăţii creştine, a şti că cineva se poate bucura de exersarea liberă şi spontană a acelor calităţi divine, fără ca vreo autoritate religioasă să aibă dreptul, de a anula exprimarea iubirii, sau bunătăţii, sau bucuriei, sau oricărei alte asemenea calităţi. Creştinii pot face asta fără frică, ştiind că „nu există lege”, nu există un set de reguli care să-i oprească de la a face ceea ce sunt convinşi în inima lor că este drept, bun şi aprobat de Dumnezeu, chiar dacă este dezaprobat de anumiţi oameni.

Cu siguranţă, faptul de a nu fi sub lege, ci sub bunătatea nemeritată a lui Dumnezeu, nu minimalizează responsabilitatea noastră ca oameni eliberaţi de Cristos. În realitate, o măreşte. Deoarece ştim că trebuie „să vorbim şi să ne comportăm ca oameni care vor fi judecaţi (nu de un cod de legi, sau de un set de standarde impuse de oameni, ci) pe baza legii libertăţii, si pentru că va fi o judecată fără milă pentru cei care nu au fost miloşi, dar cei care au avut milă, nu trebuie să se teamă de judecată”(Iacob 2:12, 13 JB). Acea “lege a libertăţii” este cea pe care discipolul Iacob a menţionat-o în scrisoarea sa ca “lege suverană” sau “lege supremă” adică “Trebuie să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi”.

Faptul că acceptarea noastră în faţa Tatălui ceresc, va fi determinată, nu dacă am trăit conform unei legi sau unui corp de reguli, ci dacă am trăit conform iubirii, are un efect purificator şi încurajator. Fiul lui Dumnezeu, Capul şi Stăpânul nostru, care ne eliberează de lege – şi de impunători de legi religioase umane – a exemplificat această iubire pentru noi. De aceea, nu trebuie să ne concentrăm atenţia asupra memorării unui set complex de reguli şi politici organizatorice şi nici să gândim în termeni legislativi.

Mai degrabă, să ne concentrăm atenţia asupra Fiului lui Dumnezeu şi asupra a ceea ce am învăţat de la el, prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu, încercând în mod fidel să reflectăm viaţa sa într-a noastră.

Trimite comentariul sau opinia ta despre acest articol la team@martorii.com