|
Martorii lui Iehova
şi politica evitării
Una dintre caracteristicile unei religii
distructive este o politică impusă care cere membrilor să izoleze
sau să evite pe oricine pleacă sau este exclus din respectiva
religie. Este o trăsătură comună mişcărilor esoterice care pretind
a fi "Adevărul". Membrilor li se cere să rupă asocierea chiar cu
proprii membri de familie şi cu rudele care se retrag. Consecinţele
acestei politici dure sunt extreme, zdrobind relaţiile de familie
şi lăsând în urmă victime devastate emoţional şi spiritual.
Sinuciderile sau tentativele de sinucidere nu sunt
neobişnuite.
Martorii lui Iehova sunt printre grupările
religioase care practică evitarea totală a foştilor membri. Dintre
toate doctrinele legalistice ale Watchtower Society, aceasta
probabil este responsabilă în cea mai mare măsură de revolta din
rândul foştilor membri împotriva Organizaţiei, revoltă care a avut
ca rezultat examinarea exhaustivă şi demascarea învăţăturilor
deficitare şi a istoriei ei. Foştii membri care îşi renegă credinţa
în doctrinele organizaţiei Watchtower sunt înfieraţi ca "apostaţi".
Martorii lui Iehova sunt învăţaţi că trebuie să-i urască pe unii ca
aceştia. În Turnul de veghe din 1 octombrie 1993 a apărut un
articol intitulat "Cercetează-mă Dumnezeule". Vorbind despre
"apostaţi", citim la pagina 19, începând cu paragraful 15:
Referitor la ei
psalmistul a zis: "Să nu urăsc eu, Doamne, pe cei ce te urăsc şi să
nu-mi fie silă de cei ce se ridică împotriva ta? Da, îi urăsc cu o
ură desăvârşită, îi privesc ca pe vrăşmaşi ai mei" (Psalm 139:21,
22). David i-a privit cu oroare din cauză că ei îl urau intens pe
Iehova. Apostaţii sunt incluşi între cei care îşi arată ura faţă de
Iehova, revoltându-se contra lui. Apostazia este în realitate o
rebeliune împotriva lui Iehova. Unii apostaţi pretind că îl cunosc
pe Dumnezeu şi că îi servesc, dar ei resping învăţături sau cerinţe
expuse în Cuvântul său. Alţii susţin că cred în Biblie, dar resping
organizaţia lui Iehova şi încearcă în mod activ să împiedice
lucrarea lui. Atunci când aleg în mod deliberat un asemenea curs
rău după ce au cunoscut ce este drept, când răul germinează atât
încât devine o parte inseparabilă a fiinţei lor, un creştin trebuie
să-i urască (în sensul biblic al cuvântului) pe cei care s-au
ataşat inseparabil de rău. Adevăraţii creştini împărtăşesc
sentimentele lui Iehova faţă de asemenea apostaţi; ei nu sunt
curioşi în legătură cu ideile apostate. Din contra, lor le este
"silă" faţă de cei care s-au făcut duşmani ai lui Dumnezeu, dar ei
lasă pe seama lui Iehova să execute răzbunarea. – Iov 13:16;
Romani12:19; 2 Ioan 9, 10.
Un
articol din Turnul de veghe din 15 septembrie, 1981, engl.,
spune la pagina 29, la subtitlul "Rude excomunicate care nu
trăiesc în casă":
O a doua situaţie pe
care trebuie s-o considerăm este aceea care implică rudele
excomunicate sau dezasociate care nu sunt în cercul familial
apropiat sau nu locuiesc în casă. Aceste persoane sunt legate încă
prin sânge sau căsătorie şi ar putea exista o oarecare necesitate
limitată de a se rezolva problemele de familie care apar. Dar
situaţia nu este aceeaşi ca în cazul în care ar locui în aceeaşi
casă unde contactul şi conversaţia n-ar putea fi evitate. Ar trebui
să păstrăm clar în minte directiva inspirată a Bibliei: "Să n-aveţi
nici un fel de legături cu vreunul care, măcar că-şi zice “frate”,
este desfrânat, sau lacom... cu un astfel de om nici să nu mâncaţi
împreună." – 1 Corinteni 5:11.
(Vezi
şi referinţa la acest articol de la pagina 20 a Turnului de
veghe din 15 noiembrie 1988, engl.)
Excomunicarea în
contrast cu evitarea sau izolarea
Acest comentariu va arăta că doctrina evitării
promovată de societatea Watchtower nu aderă la Biblie. Mai mult
decât atât, este necesară înţelegerea practicilor congregaţionale
ale creştinilor din secolul întâi, aflaţi în mediul de cultură
evreiesc, pentru aprecierea corectă a sensului Scripturii în
această chestiune. Primul text scriptural pe care îl vom analiza
spune:
Ci
acum vă scriu să încetaţi să mai staţi în compania cuiva numit
frate care este un fornicator sau un om lacom sau un idolatru sau
unul care insultă sau un beţiv sau un extorcator, şi nici măcar să
nu mâncaţi cu un astfel de om. – 1 Corinteni 5:11 (NWT)
Textul
spune clar că o persoană cu care congregaţia nu ar trebui să aibă
companie este unul care:
-
Este "numit frate"
(adică unul care declară că este un membru al congregaţiei); şi
-
Practică fornicaţia,
lăcomia, idolatria, insultarea, beţia ca obicei şi/sau
extorcarea.
Martorii lui Iehova nu excomunică persoanele lacome.
Adesea nu excomunică persoane care se îmbată în
mod regulat decât dacă conduita lor devine atât de evidentă şi de
cunoscută public încât să aducă reproş asupra martorilor lui
Iehova.
Nu excomunică membrii pentru multe din lucrurile
pe care ei înşişi le califică drept “idolatrie” (de exemplu:
materialism, venerarea unei organizaţii, etc.).
Pe de
altă parte, martorii lui Iehova excomunică şi evită membrii
pentru:
Renunţarea la pretenţia de a fi numit un frate
sau o soră.
Studierea şi discutarea independentă a Bibliei
care pune la îndoială doctrina Watchtower.
Posedarea de literatură scrisă de foşti
membri.
Faptul de a lua masa cu un fost membru, chiar
dacă acesta declară că este creştin şi nu a fost excomunicat pentru
fornicaţie, lăcomie, idolatrie, insultarea altora, beţie sau
extorcare.
Asistarea la un serviciu la orice altă biserică
sau organizaţie religioasă.
Autorizarea unei transfuzii de sânge, chiar şi
pentru a salva viaţa unui copil.
Numeroase alte acţiuni nemenţionate în
Scriptură, dar catalogate de bătrânii congregaţiei ca şi "conduită
necurată," sau "comportare nepotrivită" pentru un martor al lui
Iehova.
Cuvântul "comportare" acoperă în acest caz o
gamă largă de acţiuni nedefinite clar de Societate, ce lasă
discernerea a ceea ce nu este acceptabil la discreţia bătrânilor
congregaţiei. Drept rezultat, standardele în baza cărora se pot
face excomunicări sunt incoerente în multe domenii ale acestei
religii care pretinde că "unitatea" este una dintre
caracteristicile ei identificatoare.
"Încetaţi să mai staţi în compania cuiva care...
nici măcar să nu mâncaţi cu un astfel de..."
Aici
este esenţial să recunoaştem obiceiurile de asociere în vederea
închinării practicate de evreii şi creştinii secolului întâi,
ţinând cont că Isus şi apostolii erau evrei. Ei au trăit conform
stilului de viaţă şi obiceiurilor evreieşti din zilele lor. Isus
predica în sinagogi; astfel era numit "Rabbi". – Mat. 26:25; 26:49;
Mar. 9:5; 11:21; 14:25; Ioan 1:38, 49; 3:2, 26; 4:31; 6:25; 9:2;
11:8.
Existau două feluri
de asocieri pentru închinarea religioasă:
-
Întrunirile publice,
asemenea celor de la templu şi din sinagogi, la care îi era permis
oricui să asiste;
-
Reuniuni private ale
diferitelor secte.
Creştinii şi evreii participau la ambele.
Creştinii se întruneau în locuinţe private, de obicei la o masă
specială însoţită de rugăciune. Un slujitor care prezida asigura
masa folosind fie fondurile comune fie cele personale (Fapte 20:20;
vezi nota de subsol în ediţiile mai vechi ale NWT). Creştinii erau
instruiţi să se "salute" unul pe altul cu o sărutare (Rom. 16:16; 1
Cor. 16:20; 2 Cor. 13:12; Tit. 3:15; 1 Pet. 5:14). Când Pavel a
trimis “salutări” printr-o scrisoare creştinilor din Tesalonic,
le-a cerut ca “fraţii” să fie salutaţi cu o "sărutare sfântă" din
partea lui (1 Tes. 5:26). Prin acest semn şi Iuda l-a trădat pe
Isus (Luc. 22:47, 48).
Evident, Pavel i-a instruit pe creştini să
excludă din asocierea congregaţiei orice persoană care practica
intenţionat păcatul. Dezasocierea avea să-i elimine în mod firesc
de la a fi salutaţi cu “sărutarea sfântă” identificatoare, ca şi de
la a li se permite să participe la întrunirile şi mesele destinate
închinării şi rugăciunilor. Dar, sfatul lui Pavel nu interzicea
conversaţia normală sau mărturia la foştii membri. Nici nu erau
împiedicaţi să asiste la închinare în templu sau în sinagogi. Isus,
apostolii şi Pavel, ca şi restul evreilor, se închinau lui Dumnezeu
atât public în templu şi sinagogi, cât şi privat în grupuri mici în
diferite locuinţe (Fapte 5:42). Locul de unde erau excluşi
păcătoşii era asocierea privată pentru închinare. Ce se poate spune
însă despre 2 Ioan 10, 11?
Dacă vine cineva la voi şi nu aduce învăţătura
aceasta, să nu-l primiţi niciodată în casă sau să-i adresaţi vreun
salut. Pentru că cel care îi adresează un salut este părtaş la
lucrările lui rele. – 2 Ioan 10, 11 (NWT)
Textul
scriptural de mai sus nu este cu privire la persoane care au fost
excluse din congregaţia creştină. Citit în context, el se referă la
oricine “nu aduce această învăţătură” [a lui Cristos], chiar dacă
iniţial respectivii au început prin a urma învăţătura lui Cristos.
Din cauză că ei îşi ţineau întrunirile congregaţiei în locuinţele
lor (care puteau fi ceva mai mult decât un trunchi scobit sau un
cort în afara zidurilor Ierusalimului), în mediul lor de cultură
vecinii puteau considera invitarea unui necreştin în locuinţă drept
participare comună la închinare cu necreştinii.. Acest spaţiu de
închinare a fost locul specific unde Pavel i-a instruit pe creştini
să nu ‘stea în compania’ păcătoşilor excomunicaţi. Este interesant
cum redă textul din 2 Ioan 10, 11 versiunea Phillips Modern
Translation:
„Dacă vine la voi vreun învăţător care este
neloial faţă de ceea ce a predat Isus, să nu-l primiţi în casa
voastră. Nici măcar să nu-i uraţi ’Dumnezeu să fie cu tine’, dacă
nu vreţi să fiţi părtaşi la răul pe care-l face”.
Să
observăm că în context aceste cuvinte se aplică la toţi anticriştii
care nu rămân în învăţătura lui Cristos, nu în învăţătura
unei organizaţii religioase anume. Ar fi o abatere gravă de la
sensul cuvintelor lui Ioan dacă cineva ar fi numit „anticrist”
numai pentru că a părăsit o biserică sau o organizaţie făcută de
oameni, dar respectivul continuă să ducă o viaţă de compasiune şi
iertare a altora, imitându-i pe Dumnezeu şi pe Cristos. De asemenea
contextul arată că cel neprimit în casă este un învăţător.
Ar fi evident greşit ca un creştin să primească pe un anticrist în
familia lui ca pe un învăţător. Alta este situaţia dacă
dialogul este purtat de pe poziţii egale sau dacă creştinul este
învăţătorul. Martorii lui Iehova nu au dificultăţi să primească în
locuinţă de exemplu un preot dacă acesta nu este în exerciţiul
serviciului lui religios şi dacă acesta acceptă discuţii de la egal
la egal sau chiar ca Martorul să studieze cu el, deci Martorul să
fie învăţătorul.
Aplicarea greşită a acestui text şi tactica
manipulării permit societăţii Watchtower şi altor organizaţii să
ţină sub control şi să împiedice în mod eficient comunicarea
membrilor cu cei care au plecat şi care ar putea afirma lucruri
care diferă de regulile şi învăţăturile interpretate de
organizaţie.
Un alt punct ce trebuie considerat este salutul
însuşi. În contrast cu textul citat mai sus de la 2 Ioan 2:10,11,
există alte texte scripturale care le spun creştinilor să vorbească
cu orice persoană care l-a părăsit pe Cristos, inclusiv cu
apostaţii. În Iacov 5:19, 20 creştinilor li se spune să întoarcă
înapoi pe un păcătos care a rătăcit de la adevăr şi să îi salveze
astfel sufletul de la moarte. În 2 Timotei 2:24-26 li se spune
creştinilor să-i ajute pe alţii să „revină la luciditate, ieşind
din cursa Diavolului”. Iar Tit 1:10-13 spune: „Trebuie să li se
închidă gura, fiindcă aceşti oameni continuă să submineze cămine
întregi, predând, pentru un câştig necinstit, lucruri care nu ar
trebui predate…”. Este
deci foarte limpede că creştinii sunt instruiţi să vorbească cu
toţi, inclusiv cu cei ce se abat de la învăţăturile lui
Cristos.
Dovezile
arată aşadar că salutul din 2 Ioan 2:10,11 nu se aplică la un
simplu „Ceau” sau „Bună”, ci la o adresare care implică acceptarea
cauzei susţinute şi acordul cu învăţăturile lui, o urare de sprijin
şi reuşită.
După
cum parafrazează Phillips Modern Translation, acest
salut este urarea ’Dumnezeu să fie cu tine’, adică o invocare a
aprobării lui Dumnezeu asupra acţiunilor care sunt în esenţă
împotriva învăţăturii lui Cristos. A ura bun venit sau drum bun în
acest mod ar însemna într‑adevăr a deveni asociat sau „părtaş la
lucrările lui rele”. Există multe persoane, grupuri, organizaţii şi
guverne, de exemplu, care sunt dispuse atât să se salute cât şi să
stea la masa negocierilor, chiar dacă sunt în opoziţie evidentă.
Dacă se respectă unul pe altul atât cât să comunice, ei nu-şi
lezează integritatea şi nici nu-şi compromit punctele de vedere, ci
îşi folosesc cunoştinţa şi lucrurile în care cred cu tărie pentru a
înainta într-o direcţie pozitivă în beneficiul cauzei lor. Este
evident că orice organizaţie religioasă poate suci aplicarea
acestui text scriptural pentru a manipula, controla şi împiedica pe
membrii ei să obţină informaţii care ar putea demasca politicile
interne ca şi greşite. Pentru a preveni să se întâmple acest lucru,
ei mânuiesc arma tactică a controlului, „dezasocierea” sau
„excomunicarea”.
Toţi creştinii trebuie să urmeze exemplul
conducătorului lor Isus Cristos, ‘să urmeze îndeaproape paşii lui
ca model’ (1 Pet. 2:21). Iar Isus Cristos a fost dispus să
vorbească cu tatăl apostaţilor, Satan Diavolul (Mat. 4; Luc. 4). A
vorbit cu el, l-a respins şi a dovedit că nu are dreptate. De
asemenea a vorbit cu fariseii apostaţi, încercând să-i întoarcă la
Dumnezeu. După moartea şi învierea lui, Isus le-a predicat
demonilor apostaţi (1 Pet. 3:19). Iehova, la fel, nu numai că a
avut o conversaţie în cer cu Satan despre dreptul Iov, dar i-a
acceptat şi provocările (Iov 1, 2).
„Khaire” şi
„aspasmos” nu diferă semnificativ
În
ediţiile Turnului de veghe din 15 iulie 1985, p. 31, şi 15 aprilie
1988, engl., se argumentează că khaire înseamnă a (se)
bucura, un salut simplu, în timp ce aspazomai semnifică o
îmbrăţişare mai afectuoasă, cuprindere în braţe, sărutare, o
salutare sau urare de bun venit, şi că apostolul Ioan a folosit
khaire pentru a merge cu un pas mai departe decât
aspazomai şi a împiedica să fie rostit chiar şi un obişnuit
"bună ziua". Se pare că Turnul de veghe scapă din vedere sau ignoră
aceste două cuvinte greceşti khaire şi aspazomai în
consemnarea din Luca 1:28, 29. Aici cele două cuvinte greceşti sunt
folosite evident cu acelaşi sens.
Şi,
când s-a prezentat înaintea ei, el a zis: „Bună ziua
(khaire), tu, cea mai favorizată! Iehova este cu tine”. Dar
ea a fost profund tulburată la auzul acestor cuvinte şi a început
să reflecteze: ce fel de salut (aspasmos) putea fi
acesta?
Maria
aplică termenul aspasmos la cuvântul khaire pronunţat
de înger. Ea n-a făcut acest lucru din cauză că îngerul ar fi
„cuprins-o în braţe” sau ar fi sărutat-o, după definiţia
Watchtower, nici pentru că la acest moment s-ar fi angajat într-o
„conversaţie lungă” cu ea. Ea nu se referă la o îmbrăţişare sau un
sărut, ci la „cuvintele” lui.
Turnul de veghe eşuează în a recunoaşte că
verbul grecesc khairein folosit de Ioan nu este legat de un
salut simplu cum ar fi „ceau”. Nu este cu nimic mai puţin „cald”
decât celălalt termen grecesc discutat. Din contra, khairein
înseamnă literal „a (se) bucura” şi corespunde termenului ebraic
şalom, însemnând „pacea să fie cu tine”. Acesta n-a fost
folosit să exprime doar un salut uzual, ci binecuvântare personală
şi socială, ca şi acceptare, şi chiar recunoaşterea autorităţii.
Ţinând cont de acest lucru, unele traduceri, în loc de un simplu
„salut”, îl redau ca „bunvenit”.
Este evident deci că ceea ce îi refuză creştinul
unui anticrist nu este o simplă salutare de genul „ceau” sau
„salut”, ci o adresare sau o atitudine care implică acceptare,
aprobare şi acord pentru scopul sau cauza lui, urându-i
binecuvântare, succes şi chiar sprijin. A spune cuiva ”bunvenit” în
acest mod înseamnă într-adevăr a deveni „părtaş la lucrările lui
rele”. La fel ar sta lucrurile dacă s-ar oferi cazare în
propria locuinţă din aceleaşi motive. Din contra, simpla comunicare
cu cineva şi schimbarea unui salut nu înseamnă în sine acceptare,
acord, sprijin, binecuvântare şi succes. Bunul simţ general ar
trebui să ne spună că oamenii nu devin parteneri în lucrurile rele
dacă salută, dacă comunică şi mai ales dacă încearcă să respingă
concepţiile greşite, convingându-i pe cei în cauză de eroarea
căilor lor. Ba chiar din contra, Scripturile arată că aceasta poate
fi o obligaţie sau o datorie creştină. A da o interpretare opusă,
restrictivă, acestui text al lui Ioan şi a-l aplica apoi ca pe un
instrument sau tactică de control, înseamnă a denatura ceea ce este
scris pentru scopuri aparţinând organizaţiilor făcute de oameni,
ceea ce contrazice însuşi sensul sau spiritul creştinismului.
De fapt, dacă textul de la 2 Ioan 10, 11 ar fi
respectat literal de Martorii lui Iehova, ei ar fi obligaţi să nu
invite pe nimeni în locuinţele lor afară de Martorii lui Iehova cu
statut aprobat, şi chiar să nu salute pe nimeni în afară de
Martorii lui Iehova. Cum a spus Isus că ar trebui tratat un
excomunicat din congregaţie?
Mai
mult, dacă fratele tău comite un păcat, du-te şi dezvăluie-i
greşeala numai între tine şi el. Dacă te ascultă, l-ai câştigat pe
fratele tău. Dar, dacă nu ascultă, mai ia cu tine unul sau doi,
pentru ca orice lucru să fie stabilit prin gura a doi sau trei
martori. Dacă nu ascultă de ei, vorbeşte cu congregaţia. Dacă nu
ascultă nici de congregaţie, să fie pentru tine ca un om al
naţiunilor ['păgân' în unele traduceri] şi ca un încasator de
impozite. – Matei 18:15-17 (NWT)
Indicaţia era să se pună problema
păcatului mai întâi numai între cele două persoane.
Apoi, dacă păcătosul
se căia, nu era necesar să se ducă lucrurile mai departe. Dacă
păcătosul nu se căia, trebuiau chemate încă o persoană sau două
pentru mărturie. Dacă păcătosul totuşi nu se căia, doar atunci, ca
o ultimă măsură, trebuia adusă problema în faţa întregii
congregaţii (nu privat cu “bătrânii”).
Dacă, după toate
acestea, persoana tot nu asculta, trebuia tratată la fel ca cei din
alte naţiuni sau ca încasatorii de impozite. Cu alte cuvinte,
creştinii trebuiau să-i trateze pe foştii membri exact aşa ca pe
oricare altcineva care nu era membru al congregaţiei. A fi tratat
ca un "om al naţiunilor" (cu alte cuvinte ca unul din alt popor sau
un străin) era altceva decât a fi evitat sau izolat. Evreii lucrau
cu cei dintre neamuri, se asociau cu ei, făceau tranzacţii de
afaceri şi le predicau. Cât despre “încasatorii de impozite", Isus
a mâncat şi s-a asociat cu ei. Matei era un încasator de impozite.
Încasatorii de impozite nu erau populari, dar ei nu erau
evitaţi.
Apoi, plecând mai departe, Isus l-a observat pe
un om numit Matei, aşezat la biroul de impozite, şi i-a zis: “Fii
continuatorul meu”. Atunci el s-a ridicat şi l-a urmat. Mai târziu,
în timp ce el era întins la masă în casă, iată, au venit mulţi
încasatori de impozite şi păcătoşi şi s-au întins la masă cu Isus
şi cu discipolii săi. Dar, văzând aceasta, fariseii au început să
le zică discipolilor: “De ce învăţătorul vostru mănâncă împreună cu
încasatorii de impozite şi cu păcătoşii?” Auzindu-i, el a zis: “Nu
oamenii sănătoşi au nevoie de doctor, ci suferinzii. Duceţi-vă şi
învăţaţi ce înseamnă: 'Vreau îndurare, şi nu jertfă.' Căci am venit
să-i chem nu pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi". – Matei 9:9-13
(NWT).
Concluzie
Nu există nici o bază scripturală pentru
autorizarea creştinilor să-i izoleze sau să-i evite total pe foştii
membri (adică să nu aibă nici o comunicare sau conversaţie cu ei).
Indicaţia este să fie excluşi din congregaţie şi să fie trataţi ca
oricare altul care nu este membru. În mod special, nu există nici
un text scriptural care să susţină evitarea propriilor rude –
părinţi, copii, etc.
Dacă cineva nu se îngrijeşte de ai lui, şi
îndeosebi de cei care sunt membri ai casei lui, a renegat credinţa
şi este mai rău decât o persoană fără credinţă." – 1 Timotei 5:8
(NWT).
Chiar
pentru restul, Pavel a dat sfaturi împotriva abandonării celor
separaţi de congregaţie:
Cât
despre voi, fraţilor, nu renunţaţi să faceţi binele. Dar dacă
cineva nu ascultă de cuvântul nostru prin intermediul acestei
scrisori, să-l însemnaţi pe acesta, să încetaţi să vă mai asociaţi
cu el, ca să-i fie ruşine. Şi totuşi nu-l consideraţi ca pe un
duşman, ci continuaţi să-l avertizaţi ca pe un frate. – 2
Tesaloniceni 3:13-15 (NWT)
În mod
interesant, în cartea “Luaţi seama la voi înşivă şi la toată
turma” [manualul cu instrucţiuni ale bătrânilor], se arată că
Martorii lui Iehova nu este nevoie să fie excomunicaţi pentru că se
asociază cu rude excomunicate, în afară de cazul când este
implicată “asocierea spirituală” sau încercarea de a scuza
comportarea discutabilă a fostului membru. Se spune:
"În
mod normal, o rudă apropiată nu va fi excomunicată pentru asocierea
cu o persoană excomunicată decât dacă există asociere spirituală
sau tendinţa de a scuza conduita greşită."-- Pagina 103, ultimul
paragraf.
În
ciuda acestei exceptări scrise, Martorii lui Iehova sunt învăţaţi
peste tot în lume că pentru a-i plăcea lui Iehova Dumnezeu trebuie
să-şi evite rudele, copiii şi chiar părinţii care, fie aleg să se
retragă, fie sunt excomunicaţi – în mod special dacă delictul este
abaterea de la doctrina Watchtower, fapt pentru care sunt înfieraţi
ca "apostaţi." Şi este o realitate că mulţi Martori au fost
excomunicaţi pentru refuzul de a-şi izola şi evita rudele
excomunicate.
Legea iubirii
Dacă legea creştinismului poate fi rezumată
într-un singur cuvânt, atunci acesta este “DRAGOSTE". Oare nu
dragostea salvează şi recuperează păcătosul? Ar ocoli Isus oaia
care se rătăceşte de la turmă?
Şi
toţi încasatorii de impozite şi toţi păcătoşii se apropiau de el ca
să-l asculte. Prin urmare, atât fariseii, cât şi scribii bombăneau,
zicând: “Omul acesta îi primeşte cu căldură pe păcătoşi şi mănâncă
cu ei”. Atunci el le-a spus această ilustrare, zicând: “Care om
dintre voi, având o sută de oi şi pierzând una dintre ele, nu le va
lăsa pe cele nouăzeci şi nouă în pustiu şi nu se va duce după cea
pierdută până când o va găsi? Şi, când a găsit-o, o pune pe umerii
lui şi se bucură. Şi, când ajunge acasă, îşi cheamă prietenii şi
vecinii, zicându-le: 'Bucuraţi-vă împreună cu mine, pentru că mi-am
găsit oaia care era pierdută'. Vă spun că astfel va fi mai multă
bucurie în cer pentru un singur păcătos care se căieşte decât
pentru nouăzeci şi nouă de oameni drepţi care nu au nevoie de
căinţă. – Luca 15:1-7 (NWT)
Observă că oaia n-a trebuit să se întoarcă şi să
caute păstorul, ci păstorul s-a dus după oaia pierdută. Să ne rugăm
ca Societatea Watchtower să fie binecuvântată curând cu o “lumină
crescută” în politica izolării extreme a foştilor membri, eliberând
astfel mii de suflete – atât în interiorul cât şi în afara
organizaţiei de chinul îmbolnăvitor de inimă impus de această dogmă
crudă, nedreaptă şi nescripturală.
|
