Este plecarea cu adevărat

 singura opţiune?

 Să vedem lucrurile în perspectiva corectă

Dar cel care va fi perseverat până la sfârşit, acela va fi salvat

- Matei 24:13

    Când te gândeşti  la perseverenţă ce imagine îţi vine în minte? Îţi imaginezi un alergător, cu corpul lucind de transpiraţie, cu respiraţia întretăiată, cu fiecare muşchi luptându-se cu oboseala şi cu ochii aţintiţi neabătut spre linia de sosire?

    Te gândeşti la copilul forţat să petreacă lunile de iarnă într-un lagăr de concentrare, îmbrăcat sumar, nehrănit, cu corpul slăbit de condiţiile inumane şi teroarea celorlalţi deţinuţi? Sau la familia africană nevoită să străbată zilnic kilometri şi kilometri până la prima sursă de apă sau hrană, cu copii prea slabi să meargă pe jos, mama ţinându-şi muribunzii în braţe? Oricare ar fi imaginea perseverenţei care îţi vine în minte, rareori ţi s-ar întâmpla s-o asociezi cu rămânerea într-o congregaţie sau organizaţie, nu-i aşa? Dar aceasta este exact lucrul cu care se confruntă unii în aceste zile, contrar cu ceea ce s-ar aştepta în mijlocul fraţilor de credinţă.

    Locul pe care l-am considerat cândva refugiul nostru în faţa atacului constant din partea unui sistem de lucruri ce merge la pierzare devine într-un fel închisoarea noastră. Bucuria noastră lăuntrică devine o întristare adâncă. Zelul ni se transformă în descurajare. Unde înainte vorbeam liber din inimă, se resimte acum o reţinere forţată, jenantă  a întrebărilor pe care le-am pune. Suntem intrigaţi de nedreptăţile pe care le vedem. Şi în acest timp, avem sentimentul că Iehova nu ne mai aude rugăciunile din cauza neliniştii din inima noastră şi a scepticismului în creştere faţă de pretenţia Watchtower Society de a fi organizaţia lui Iehova.

    Paradisul spiritual pe care l-am făcut reclamă lumii în dimineţile geroase ale serviciului de teren ajunge, parcă peste noapte, să fie eclipsat de erori scripturale şi abuzuri de autoritate şi justiţie.

    Poate a început atunci când am sesizat acea mică distanţare de cei de care înainte ne simţeam apropiaţi, când ne doream exact contrariul. Poate a fost când am început să observăm priviri în direcţia noastră doar un pic mai diferite de cele dinainte.

    Probabil am auzit ceva într-o cuvântare sau am citit ceva într-o publicaţie ce nu chiar sună la fel cu ce am citit în propria noastră Biblie.

    Indiferent cum s-a întâmplat, gândurile au început să ne frământe, să ia formă, până ce s-a conturat în mintea noastră o concluzie: singura soluţie viabilă este, după cât se pare, să nu mai mergem la întruniri, să acceptăm că nu am fost până acum pe calea spre Iehova, că am fost oarecum păcăliţi să credem că acesta este “adevărul” şi că nu există speranţă decât ca martori ai lui Iehova.

    Până la urmă, cum ar putea fi aceasta într-adevăr organizaţia lui Iehova dacă o parte sau cea mai mare parte din ce învaţă ea este în mod evident greşit? Cum e posibil ca orice altă religie să fie “falsă” când organizaţia Martorilor are la fel de multe greşeli? Nu cumva e ca în proverbul cu “cărbunele negru care râde de porumbe negre şi pe sine nu se vede”?

    Nu este plecarea SINGURA soluţie pentru a dovedi că credinţa noastră este doar în Iehova şi nu în vreo organizaţie? Ne-am dovedi cu adevărat loialitatea noastră faţă de marele nostru Creator rămânând şi dând impresia de continuare, în loc să luăm poziţie faţă de ce este corect?

    Şi nu este un fapt verificat că singura cale de a rămâne este acceptarea întregii mase de învăţături ca şi Adevăr indiscutabil; orice mai puţin, făcându-ne să fim consideraţi “slabi spiritual”, “absenteişti” sau chiar “slabi în credinţă”, ducând la o distanţare şi mai mare între “tarii” şi “îndoielnicii” congregaţiei.

    Totuşi o întrebare pe care ar trebui să ne-o punem este ce legătură au toate acestea cu perseverenţa, cu tipul de perseverenţă pe care a descris-o Isus în textul citat mai sus. Numai printr-o cercetare atentă şi cu rugăciune a inimii noastre şi a Bibliei vom fi în stare să vedem lucrurile în perspectiva corectă. Însă vom scoate dintr-o astfel de examinare numai ceea ce suntem dispuşi să punem în ea. Astfel, dacă ne-am hotărât deja că plecarea este singura opţiune viabilă, atunci vom acţiona în acord cu acea decizie. Acest articol va apela numai la cei – pentru care şi este scris – care rămân destul de deschişi la eventualitatea că este posibil să rămână o parte activă a organizaţiei în ciuda acestor lucruri – fără să-şi compromită credinţa sau conştiinţa.

    Cum şi de ce există această opţiune se poate afla din paginile Cuvântului infailibil al lui Dumnezeu. Acestora le şi ofer articolul care urmează.

Ce înseamnă a te “poticni”?

    Cei mai mulţi oameni se gândesc la persecuţii şi încercări ca la nişte forţe exterioare care vin peste ei în orice moment din zi şi din săptămână ca să-i doboare. În mod special ca Martori, noi privim spre întruniri ca spre un loc de refugiu din faţa unor asemenea lucruri. Dar atunci când se întâmplă ca greşelile şi imperfecţiunile să-şi scoată capul urât... când cineva ne spune ceva ce n-ar  trebui, sau noi către alţii... sau când simţim că am primit un sfat exagerat de la un bătrân... în general ne gândim la acestea ca la nişte lucruri mărunte care ne reamintesc de imperfecţiunea moştenită şi de necesitatea de a continua să ne suportăm unii pe alţii în dragoste aşa cum a poruncit Isus. Astfel ne gândim la “perseverenţă” ca la ceva necesar pentru a rezista la lucrurile care vin din afara organizaţiei, şi la dragoste ca la ceva necesar pentru a face faţă lucrurilor din interiorul organizaţiei.

    Asta aşa până ne poticnim.

Când ne poticnim nu înseamnă neapărat că ne îndoim dintr-o dată de faptul că există un Dumnezeu Atotputernic, sau că lumea nu trece împreună cu dorinţele ei legate de carne şi etalarea mijloacelor de existenţă. Mai degrabă ne poticnim atunci când dăm peste ceva ce a fost pus în faţa noastră ca un obstacol pe cărarea spre Iehova şi sistemul de lucruri viitor sub o domnie dreaptă... un obstacol de care nu ştiam din timp că este acolo, şi de care ne lovim prin surprindere. Credinţa ni se clatină chiar dacă pentru puţin timp şi câteodată pentru mai mult, timp până ce reuşim să ne recâştigăm echilibrul. Ni se clatină nu în esenţa valorilor şi convingerilor noastre, ci în acele lucruri de suprafaţă în care ne-am pus încrederea. Dacă de exemplu ne-am întemeiat credinţa pe veridicitatea revistei Turnul de veghe, atunci ne poticnim când citim ceva ce ştim sau descoperim că nu este adevărat. Apoi pe măsură ce credinţa ni se clatină în veridicitatea şi acurateţea informaţiei pe care o primim de la Societate, începem să observăm afirmaţii făcute în decursul întrunirilor care repetă eroarea, şi credinţa noastră în valoarea întrunirilor, ca fortificare pentru spiritualitatea noastră, începe să se clatine. Şi acest efect se reverberează în celelalte aspecte ale relaţiei pe care o avem cu fraţii spirituali.

    Când aceasta se întâmplă, dragostea care mai înainte părea atât de capabilă să acopere cusururi şi defecte, începe acum să se dovedească insuficientă, chiar o soluţie inadecvată în lumina izbitoare a erorilor. Am devenit acum mai conştienţi ca nicicând de interiorul congregaţiei şi organizaţiei. Unde înainte acopeream lucrurile cu dragoste şi iertare, acum dorim să vedem îndeplinită justiţia şi greşelile dezvăluite şi corectate, iar dacă nu ne sunt satisfăcute aşteptările, simţim că trebuie să plecăm.

    Clătinarea în credinţă este comparabilă cu copilul care cade la primii paşi când învaţă să meargă. Ai observat vreodată că reacţia la împiedicare sau cădere este deosebit de rapidă în încercarea de a preveni rănirea? Mâinile sunt aruncate înainte pentru a amortiza căderea, şi copilul se prinde de orice găseşte. Palmele s-ar putea juli, dar copilul ştie instinctiv că este mult mai bine să se rănească la mâini decât să sufere o leziune mai gravă în alte părţi ale corpului, de exemplu la cap.

    La fel de remarcabil este că copilul se ridică singur, chiar dacă plânge un pic după cădere, şi încearcă să meargă din nou. Un copil care nu reuşeşte să se ridice singur pentru a continua să înveţe şi să exerseze cum să meargă tot mai bine ar fi privit cu îngrijorare, nu-i aşa?

    Ce să spunem atunci despre adultul matur care se împiedică şi cade, iar apoi refuză să se ridice şi să continue pe calea spre viaţa veşnică?

    Umblarea prin credinţă este foarte asemănătoare. Chiar dacă am făcut acest lucru literalmente de decenii, acest timp este totuşi scurt în comparaţie cu cât mai avem de învăţat despre Iehova şi înţelepciunea căilor lui. Ne găsim negreşit încă în faza în care învăţăm să mergem. În decursul creşterii noastre încă ne vom poticni, vom cădea... şi va trebui să ne ridicăm singuri şi să continuăm.

    Îţi aminteşti relatarea despre umblarea pe apă a lui Isus? Îţi aminteşti de asemenea cum Petru, emoţionat să-l vadă pe Isus venind spre ei, pe când era purtat împreună cu ceilalţi apostoli de valurile tumultoase şi de vânt, i-a cerut lui Isus ca, dacă este Stăpânul lui, să-l cheme la el şi el va ieşi din corabie şi va merge la Isus? Isus l-a chemat, iar Petru a coborât din barcă şi a început să meargă pe ape spre Isus!

    În care moment am putea spune că credinţa lui Petru a început să se clatine? Nu a fost atunci când şi-a luat ochii de la Isus şi de la scopul iniţial de a ajunge unde era Stăpânul lui, şi când a început să observe ce se întâmpla în jurul lui? Şi cu ce rezult? A început să se îndoiască că ar mai reuşi chiar dacă ar continua şi, drept urmare, a început să se scufunde în apele învolburate care-l înconjurau, strigând la Isus să-l salveze (Matei 14:24-33).

    Isus nu a spus mai apoi că Petru n-ar fi avut credinţă, ci că s-a îndoit. Isus l-a descris pe Petru ca pe unul cu “credinţă puţină” – nu în sensul că n-a avut destulă, ca şi când cantitatea ar fi fost problema, ci că Petru a permis ca credinţa lui să fie biruită de îndoială. Până la urmă, n-a zis Isus că dacă am avea credinţă chiar şi de mărimea unui bob de muştar am fi capabili să mutăm “munţii”? (Matei 17:20; Luca 17:5, 6).

    Astfel, n-ar trebui să lăsăm ca “măsura” de credinţă pe care o avem să fie factorul determinant dacă ne-am putea poticni sau dacă chiar ne vom poticni, ci mai degrabă dacă va rezista credinţa noastră la obstacolul de poticnire sau ne vom îndoi. În caz contrar, aşa ca şi Petru, vom permite “îndoielii” să ne copleşească şi vom fi învinşi de apele învolburate care spumegă necontenit în jurul nostru şi de vânturile care le agită fără încetare (Iacov 1:6-8).

    Chiar şi aşa, vor fi momente când credinţa pe care o avem ar putea să pară insuficientă pentru a trece peste o piatră de poticnire pusă înaintea noastă, şi să ne îndoim. Tocmai în aceste momente, asemenea tatălui consternat care a venit la Isus pentru fiul lui demonizat, admitem că deşi avem credinţă, avem nevoie să fim ajutaţi ‘unde avem nevoie de credinţă’ (Marcu 9:22-24).

    Dacă ar fi să ne întoarcem la ilustraţia cu copilaşul care învaţă să meargă, ar trebui să fim capabili să ne vedem pe noi înşine.

    Ai văzut vreodată scena emoţionantă în care un părinte stă pe direcţia copilului care învaţă să meargă, să se ridice şi să înainteze, probabil ca să arate altora noul progres al copilului? Copilul se uită în ochii tatălui cu încredere absolută în timp ce încearcă să păşească, legănându-se pe picioarele tremurătoare, şi balansându-şi tot corpul ca să-şi menţină echilibrul. Părintele zâmbeşte mândru şi-şi întinde mâinile primitoare, aşteptând şi încurajându-l să vină spre el. Ochii copilului rareori se abat de la cei ai părintelui, iar mâna sau mâinile lui se întind parcă să scurteze distanţa ce-i separă, tot mai mică după fiecare pas.

    Chiar dacă se împiedică şi cade jos, se uită imediat la părinte pentru reasigurare şi continuă, ridicându-se.

    Cine-şi poate închipui sentimentele pe care le încearcă copilul pe măsură ce se apropie tot mai mult cu fiecare pas clătinat de mâinile întinse ale mamei sau tatălui? Sau noianul de emoţii din inima părinţilor când văd cum copilaşul lor se străduieşte atât de mult să le placă? Şi cine nu a simţit fiorul îmbrăţişării iubitoare de părinte, când acele micuţe mâini se prind în cele din urmă, după tot efortul depus, de degete adulte, când un chicot de bucurie şi uşurare scapă din gura surâzătoare a copilului? Într-adevăr, ar trebui să ne simţim foarte mângâiaţi să ştim că noi tot aşa suntem doar nişte copii în atât de multe privinţe în relaţia cu Creatorul nostru ceresc şi iubitor. Noi mergem spre braţele lui întinse şi primitoare ale lui Iehova pe măsură ce ne străduim să ne parcurgem drumul prin această viaţă şi să rămânem loiali în dragostea şi dedicarea noastră.

    Pavel, în scrisoarea sa către evrei, a descris înaintarea noastră spirituală ca o alergare, de fapt, o cursă care cere perseverenţă din partea noastră, chiar până la capăt.

Astfel, deoarece suntem înconjuraţi de un nor aşa de mare de martori, să ne debarasăm şi noi de orice greutate şi de păcatul care ne prinde cu uşurinţă în mreje şi să alergăm cu perseverenţă cursa care ne este pusă înainte, în timp ce privim ţintă la Instrumentul Principal al credinţei noastre şi Cel care o aduce la perfecţiune, Isus. — Evrei 12:1, 2

Într-adevăr, folosind exemplul cu părintele şi copilul, “părintele” nostru este Iehova Dumnezeu, cu Isus lângă noi, ajutându-ne să înaintăm. Aceia cărora Iehova “ne arată” pe noi sunt cei din marele “nor de martori” care au făcut aceiaşi paşi înaintea noastră, s-au poticnit cum ne poticnim şi noi, s-au clătinat în credinţa lor aşa cum facem mereu şi noi.

    Dar ne revine sarcina să ne uităm ţintă la acele braţe întinse, să continuăm, indiferent ce s-ar întâmpla în competiţia de a intra pe acea “uşă strâmtă” (Luca 13:23-24).

    Dacă am urmări cu privirea un patinator profesionist, alunecând şi căzând pe gheaţă, nu l-am vedea şi ridicându-se şi continuând concursul, mişcându-se apoi atât de graţios încât ne-am întreba după un timp dacă a căzut cu adevărat? Dar ce-ar gândi arbitrii sau spectatorii de pe stadion dacă acelaşi patinator, după ce s-a împiedicat o dată, de două ori sau chiar de mai multe ori, ar pleca de pe gheaţă în loc să încheie competiţia?

    Într-adevăr la fel este cu aceia dintre noi care s-au poticnit. Suntem pe drumul spre viaţă, o competiţie pe care trebuie s-o  încheiem, ca să intrăm pe acea “uşă strâmtă”. Arbitrii noştri sunt Isus şi Iehova Dumnezeu, iar audienţa este compusă din îngeri şi acel mare “nor de martori” care a trecut înainte de noi. În ce moment al poticnirii noastre decidem să plecăm de pe “gheaţă”, hotărând că ce este de ajuns este de ajuns? În ce moment decidem să părăsim competiţia, amăgindu-ne că putem câştiga totuşi cu un număr limitat de puncte, figurativ vorbind?

    Negreşit acestea sunt întrebări pe care trebuie să ni le punem pe măsură ce continuăm alergarea pentru viaţa veşnică, mai ales înainte de a decide să ieşim din competiţie. Deşi am putea găsi un alt loc unde să patinăm, probabil cu mai puţine obstacole, cu mai puţină presiune de a ne termina mişcările cerute de program, nu mai suntem la fel de perseverenţi ca într-un concurs greu care ne solicită la maxim. Toate eforturile noastre, toată măiestria, nu vor atinge probabil limitele maxime posibile. Putem spune sincer că am luat în considerare acest fapt când am decis să plecăm singuri din poziţia noastră, schimbând organizaţia?

    La fel de important este, cât de dispuşi suntem să ne antrenăm pe noi înşine, cât mai este timp, privitor la obstacolele pe care le-am putea descoperi pe cărare în caz că decidem să rămânem? Cât de mult încercăm să ne familiarizăm cu arena însăşi?

    Mai presus de toate, câte pietre de poticnire vom găsi, adică numărul acestora,  n-ar trebui să devină niciodată mai important pentru noi decât de ce sunt prezente, împreună cu ce am putea sau ar trebui să facem în legătură cu ele oriunde ne-am afla – în orice organizaţie. Dacă îngăduim să se întâmple aceasta vom fi ca Petru, îndepărtându-ne ochii de la ţinta noastră, de la acele mâini întinse spre noi, şi vom deveni mai atenţi la furtuna care bate în jurul nostru decât la persoana asupra căreia ar trebui să ne concentrăm şi la care ar trebui să mergem.

    Şi vom aluneca în îndoielile noastre, indiferent câtă credinţă am crede că avem. Desigur Isus ar putea să ne salveze oricum „din valuri” – din valurile îndoielii şi necredinţei înainte de a fi prea târziu pentru noi.